Chiar dac-aş vrea să merg acolo unde mă chemi tu, nu pot. Şi, deoarece nici nu vreau, înseamnă că de două ori nu pot. Tu crezi ca Pavel din Tars că de partea cealaltă a Styxului, în Câmpiile Elizee, cândva îl veţi vedea pe Christos al vostru. Bine! Atunci să-ţi spună el însuşi dacă m-ar primi pe mine cu gemele mele, cu vaza mea de Myrrhinae şi cu cărţile mele în ediţii Sosius şi cu zeiţa mea cu părul de aur! La gândul acesta îmi vine să râd, dragul meu. Doar însuşi Pavel din Tars mi-a spus că pentru Christos trebuie să renunţ la cununi de trandafiri, la petreceri şi la plăceri. De fapt, mi-a promis o altă fericire, dar i-am răspuns că pentru aceea sunt prea bătrân, că trandafirii îmi vor bucura întotdeauna ochii, iar parfumul de violete îmi va fi de asemenea întotdeauna mai drag decât mirosul murdarului „aproape al meu” din Subura.

Iată motivele pentru care nu pot accepta fericirea voastră. Însă, în afară de asta, mai e unul pe care l-am păstrat ultimul. Mă chemă Thanatos. Pentru voi încep zorii vieţii, iar pentru mine soarele a apus şi întunericul mă învăluie. Cu alte cuvinte, eu trebuie să mor, carissime!

Nu merită să vorbim mult de asta. Aşa trebuie să se sfârşească. Tu, care-l cunoşti pe Ahenobarbus, vei înţelege lesne acest lucru. Tigellinus m-a învins, sau mai degrabă, nu, şirul victoriilor mele s-a încheiat. Am trăit cum am vrut şi mor cum îmi place.

Nu puneţi asta la inimă. Nici un zeu nu mi-a promis nemurirea, aşa că nu mi se întâmplă un lucru neaşteptat. În plus, greşeşti, Vinicius, afirmând că numai zeul vostru vă învaţă să muriţi liniştiţi. Nu! Lumea noastră a ştiut înaintea voastră că, atunci când ai golit ultima cupă, e timpul să pleci, să te odihneşti şi mai poate să facă lucrul ăsta cu seninătate. Platon spune că virtutea e muzica, iar viaţa înţeleptului – armonia. Dacă-i aşa, atunci voi muri cum am trăit, virtuos.

Aş vrea să-mi iau rămas bun de la divina ta soţie cu aceleaşi cuvinte cu care am salutat-o cândva, în casa lui Aulus: «Am văzut popoare diferite, prea diferite, dar n-am cunoscut o femeie asemenea ţie».

Dacă sufletul e ceva mai mult decât crede Pyrrhon, atunci al meu va zbura pe la voi în drum spre ţărmul Oceanului şi voi poposi la casa voastră sub formă, de fluture, sau, cum cred egiptenii, de uliu.

Altfel nu pot veni.

Până atunci, fie ca Sicilia să se transforme într-o grădină a Hesperidelor, fie ca zeiţele câmpiei, pădurii şi ale izvoarelor să presare flori în calea voastră şi în toate acantele de la coloanele casei voastre să se cuibărească porumbei albi.”

Capitolul  LXXIV

Petronius nu se înşela. Două zile mai târziu, tânărul Nerva, care-i fusese totdeauna binevoitor şi devotat, trimise la Cumae pe un libert al său cu veşti de la curtea împăratului.

Pierderea lui Petronius fusese hotărâtă. A doua zi, seara urma să fie trimis la el un centurion cu ordinul să rămână în Cumae şi să aştepte acolo alte dispoziţii. Următorul sol, trimis câteva zile mai târziu, avea să-i aducă sentinţa de moarte.

Petronius ascultă veştile libertului cu un calm netulburat, apoi zise:

Îi vei duce stăpânului tău una din vazele mele, care-ţi va fi înmânată înainte de plecare. Spune-i din partea mea că-i mulţumesc din tot sufletul, căci mi-a ajutat să mă pregătesc.

Deodată, începu să râdă ca un om căruia i-a venit o idee admirabilă şi se bucură dinainte de realizarea ei.

În aceeaşi seară, sclavii lui se împrăştiară, invitând pe toţi curtenii aflaţi în Cumae şi pe toate curtenele la banchet în splendida vilă a arbitrului eleganţei.

După-amiaza şi-o petrecu în bibliotecă, scriind, apoi făcu o baie, după care porunci vestiplicelor să-l îmbrace cu cât mai multă strălucire, eleganţă, făcându-l asemănător zeilor. Trecu în triclinium să controleze cum merg pregătirile, apoi în grădină, unde nişte băieţi şi fete tinere din insulele greceşti împleteau din trandafiri cununi pentru cină.

Pe faţa lui nu se vedea nici cel mai mic semn de îngrijorare. Servitorii bănuiră că petrecerea va fi ceva deosebit, din faptul că porunci să se dea premii neobişnuite acelora de care era mulţumit şi să fie uşor biciuiţi toţi aceia al căror lucru nu i-a fost pe plac, sau care încă dinainte meritaseră o pedeapsă. Cântăreţilor porunci să li se plătească anticipat şi cu mare dărnicie. În cele din urmă, aşezându-se în grădină sub un fag, printre frunzele căruia se strecurau razele soarelui, presărând pete luminoase pe pământ, o chemă la el pe Eunice.

Ea veni îmbrăcată în alb, cu o crenguţă de mirt în păr, minunată ca o Graţie. O aşeză lângă el, mângâindu-i uşor tâmplele, începu s-o contemple cu dragostea unui estet pasionat ca pe o statuie de zeiţă ieşită de sub dalta unui maestru.

Eunice, îi spuse el, ştii tu oare că de multă vreme nu mai eşti sclavă? Ridicând spre el ochii ei senini, azurii ca cerul, ea clătină din cap, negând.

Stăpâne, am să rămân totdeauna sclava ta!

Nu ştii însă, continuă Petronius, că vila asta şi sclavii aceia care împletesc cununi, întreg acest domeniu şi câmpiile, şi cirezile sunt de azi ale tale.

Eunice făcu brusc un pas îndărăt şi cu nelinişte în glas întrebă:

De ce-mi spui asta, stăpâne?

Apoi se apropie