Da!

Urmă un răstimp de tăcere. Doar o uşoară adiere mişca frunzele fagului. Petronius putea într-adevăr să-şi închipuie că era înaintea sa o statuie dăltuită din marmura albă.

Eunice! spuse el. Vreau să mor senin.

Iar fata, zâmbindu-i sfâşietor, şopti:

Înţeleg, stăpâne.

Seara, oaspeţii, care mai frecventaseră petrecerile lui Petronius şi ştiau că în comparaţie cu ele chiar şi petrecerile împăratului sunt plicticoase şi barbare, veniră în număr mare, căci nimeni nu bănuia că acesta urma să fie ultimul simposion. Mulţi ştiau, ce-i drept, că asupra elegantului arbitru s-au strâns norii dizgraţiei împărăteşti, însă asta se mai întâmplase de câteva ori şi de fiecare dată Petronius ştiuse să-i risipească printr-o manevră abilă sau cu un cuvânt îndrăzneţ, încât nimeni nu presupunea că ar putea să-l ameninţe un pericol serios. Faţa lui veselă şi obişnuitu-i surâs nepăsător confirmă tuturor această părere. Splendida Eunice, căreia-i spusese că vrea să moară senin, şi pentru care fiecare cuvânt al lui era sfânt, păstra în trăsăturile-i divine o linişte netulburată şi o lumină ciudată în priviri, care putea să pară bucurie. La intrarea în triclinium, băieţaşi cu părul strâns în plase de aur puneau cununi de trandafiri pe capul musafirilor, atrăgându-le totodată atenţia, aşa cum cerea obiceiul, să treacă pragul cu piciorul drept. În sală plutea un parfum suav de violete. Lumina venea din lămpi multicolore din sticlă de Alexandria. Pe lângă paturile de repaos stăteau fete grecoaice, care aveau să umezească cu parfum tălpile oaspeţilor. Lângă perete, cântăreţii atenieni aşteptau semnul dirijorului.

Masa întinsă strălucea de bogăţie, însă bogăţia asta nu supăra pe nimeni, nu părea nimănui greoaie, ci parcă înflorea de la sine. Veselia şi degajarea se revărsau în sală o dată cu parfumul de violete. Oaspeţii, intrând aici, simţeau că nu-i pândeşte nici o constrângere, nici o ameninţare aşa cum se întâmpla la împărat, unde laudele nu îndeajuns de umflate, sau poate nepotrivite, la adresa cântecului sau poeziei, puteau fi plătite cu viaţa. Lămpile multicolore, cupele încrustate, vinurile puse la răcit în straturi de zăpadă, mâncărurile alese înveseliră pe oaspeţi. Un murmur paşnic de voci domina, ca bâzâitul unui roi de albine pe un măr înflorit, întrerupt numai din când în când de o izbucnire de râs vesel, de rumoarea laudelor, sau de o sărutare prea zgomotoasă omagiind vreun umăr alb.

Oaspeţii, bând vin, vărsau din cupe câteva picături în cinstea zeilor nemuritori, ca să atragă ocrotirea şi bunăvoinţa pentru amfitrion. N-avea nici o importanţă că mulţi nu credeau în zei. Aşa cerea obiceiul şi superstiţia. Petronius, stând culcat lângă Eunice, discuta despre noutăţile de la Roma, despre ultimele divorţuri, despre iubiri, aventuri amoroase, întreceri, despre Spiculus, care în ultima vreme ajunsese renumit în arenă, despre cele mai noi cărţi care apăruseră la Atractus şi Sosius. Vărsând din fiecare cupă câte un strop de vin, o evoca pe zeiţa Cipris, care e mai veche şi mai mare decât toţi zeii, singura nemuritoare, dăinuitoare şi dominatoare.

Vorbele lui erau ca nişte raze de soare, luminând mereu alte obiecte, erau ca o adiere vara, care leagănă una după alta florile în grădină. După răstimpul destinat discuţiilor, făcu un semn dirijorului. Îndată răsunară acorduri uşoare de citeră şi de voci tinere. Pe urmă, dansatoare din Cos, compatrioatele Eunicei, începură să danseze. Trupurile lor roze luceau sub văluri transparente. În cele din urmă, un ghicitor din Egipt începu să prevestească oaspeţilor viitorul, după mişcarea doradelor{163} sclipitoare închise într-un vas de cristal.

După ce se saturară de distracţiile acestea, Petronius se ridică puţin pe patul de repaus, aşternut cu purpură siriană, şi spuse:

Prieteni! Iertaţi-mă că-mi permit să vă fac o rugăminte: fiecare din voi să primească în dar de la mine cupa din care a vărsat primul strop de vin în cinstea zeilor, urându-mi succes.

Cupele lui Petronius străluceau de aur, pietre scumpe şi sculpturi măiestrite, aşa că, deşi împărţirea de daruri era un lucru obişnuit la Roma, oaspeţii nu-şi ascunseră plăcerea surprizei. Unii îi mulţumiră, lăudându-l cu voce tare; alţii spuneau că nici Jupiter n-a cinstit vreodată pe zeii din Olimp cu asemenea daruri; erau şi din aceia care stăteau pe gânduri, să primească sau ba, pentru că un asemenea lucru depăşea măsura obişnuită.

Ridicând în aer cupa de Myrrhinae pe care lumina juca în irizări de curcubeu, o cupă cu adevărat nepreţuită, spuse:

Iată, aceasta este cupa din care eu am vărsat vin în cinstea zeiţei Cipris. Fie ca de acum încolo buzele nimănui să n-o atingă şi mâna nimănui să nu verse din ea în cinstea altei zeiţe.

Şi izbi vasul preţios de podeaua de piatră, presărată cu flori liliachii de şofran, iar când se sparse în cioburi mărunte, văzând în juru-i priviri uimite, zise:

Dragii mei, în loc să vă miraţi, veseliţi-vă! Bătrâneţea şi neputinţa sunt prieteni trişti ai ultimilor ani ai vieţii. Eu însă am să vă dau un exemplu bun şi un sfat bun: poţi, vedeţi voi, să nu mai aştepţi venirea anilor şi să pleci de bunăvoie, aşa cum plec eu înainte de sosirea lor.

Ce vrei să faci? întrebară câteva voci speriate.

Vreau să mă bucur, să beau vin, să ascult muzică, să admir aceste forme divine pe care le vedeţi în preajma mea şi pe urmă să dorm cu capul încununat. Mi-am luat rămas bun de la împărat. Vreţi să ascultaţi şi voi ce i-am scris în semn de rămas bun?

Spunând acestea, scoase de la căpătâi o scrisoare şi începu să citească următoarele:

„Ştiu, o, Cezare, că aştepţi cu nerăbdare sosirea mea şi că inima ta credincioasă de prieten tânjeşte zile şi nopţi întregi după mine! Ştiu că m-ai copleşit cu daruri, că mi-ai încredinţat prefectura pretorienilor, iar lui Tigellinus i-ai porunci să-şi urmeze destinul dat de zei: să fie păstor de