Oaspeţii încremeniră. Ştiau că dacă Nero şi-ar pierde tronul, lovitura ar fi pentru el mai puţin cruntă. Înţeleseră, de asemenea, că omul care a scris o asemenea scrisoare trebuie să moară şi îi trecură fiori de groază că au ascultat-o.

Însă Petronius râse atât de sincer şi atât de vesel, de parc-ar fi fost vorba de gluma cea mai nevinovată, apoi, plimbându-şi privirile peste cei de faţă, spuse:

Veseliţi-vă şi goniţi departe de voi teama. Nimeni nu-i obligat să se laude c-a ascultat scrisoarea asta, iar eu doar faţă de Caron aş putea să mă laud, în timp ce-o să mă treacă peste râul Styx.

Făcu un semn medicului grec şi întinse braţul. Grecul abil i-l legă într-o clipită cu un şnur de aur şi-i deschise artera de la încheietura mâinii. Sângele ţâşni pe căpătâiul patului de repaos şi o stropi pe Eunice, care, sprijinind capul lui Petronius, se aplecă spre el şi spuse:

Stăpâne, ai crezut oare c-am să te părăsesc? Dacă zeii mi-ar oferi nemurirea, sau împăratul domnia asupra lumii întregi, eu tot te-aş urma.

Petronius zâmbi, se ridică puţin, o sărută uşor pe buze şi răspunse:

Vino cu mine! Şi adăugă: Tu m-ai iubit cu adevărat, divina mea!… întinse şi ea spre medic braţul ei roz şi după o clipă sângele ei începu să curgă, amestecându-se cu sângele lui.

Petronius făcu un semn dirijorului şi din nou se auziră citerele şi vocile. Cântară mai întâi imnul lui Harmodios, pe urmă un cântec de Anacreon, în care poetul se plânge că a găsit la uşa lui copilul îngheţat şi plâns al Afroditei: l-a luat, l-a încălzit, i-a uscat aripioarele, iar el, nerecunoscător, drept mulţumire i-a străpuns inima cu săgeata lui şi de atunci l-a părăsit liniştea…

Sprijinindu-se unul de altul, ca doi zei de frumoşi, ei ascultau, zâmbind şi pălind. După ce cântecul se termină, Petronius porunci să se servească mai departe vin şi bucate, şi începu să discute cu oaspeţii care stăteau mai aproape despre lucruri mărunte, însă plăcute, aşa cum se discută de obicei la petreceri. După un timp, îl chemă pe grec să-i lege pentru câteva clipe venele, căci, spunea el, i se făcuse somn şi-ar vrea să se mai lase o dată în voia lui Hypnos, înainte ca Thanatos să-l adoarmă pentru totdeauna.

Şi adormi. Când se trezi, capul fetei zăcea ca o floare albă pe pieptul lui. O rezemă de căpătâiul patului, ca s-o mai privească o dată. După aceea i se deschiseră din nou venele.

La un semn al lui, cântăreţii intonară un alt cântec de Anacreon, pe care citerele îl acompaniau în surdină, ca să nu acopere cuvintele. Petronius pălea tot mai tare, iar când se stinseră ultimele acorduri, se mai adresă o dată mesenilor şi spuse:

Prieteni, recunoaşteţi că o dată cu noi piere…

Însă nu mai reuşi să termine. Braţul lui îmbrăţişa cu o ultimă mişcare pe Eunice, apoi capul îi căzu pe căpătâiul patului şi muri.

Mesenii, uitându-se la aceste două trupuri albe, asemenea unor splendide statui, înţeleseră că o dată cu ele piereau singurele lucruri ce mai rămăseseră lumii lor: frumuseţea şi poezia.

EPILOG

La început, răscoala legiunilor din Galia sub conducerea lui Vindex nu părea să fie periculoasă. Împăratul avea de-abia treizeci şi unu de ani şi nimeni nu îndrăznea să spere că lumea se va elibera în curând de coşmarul care o sufoca. Oamenii îşi aduceau aminte că şi sub alte domnii mai demult, avuseseră loc mişcări ale legiunilor, care însă trecuseră fără să atragă după ele schimbarea domniilor. Astfel, în timpul lui Tiberius, Drusus înăbuşise revolta legiunilor din Panonia, iar Germanicus pe a celor de la Rin. „De altfel – spuneau oamenii – cine-ar putea să ia domnia după Nero, de vreme ce aproape toţi urmaşii divinului Augustus au pierit în timpul domniei lui?” Alţii, uitându-se la coloşii care-l reprezentau ca pe Hercule, îşi închipuiau, fără să vrea, că nici o forţă nu va frânge o asemenea putere. Erau şi din aceia care, de când plecase în Achaia, îi duceau dorul, căci Helius şi Politetes, cărora le lăsase conducerea Romei şi a Italiei, domneau şi mai sângeros decât el.

Nimeni nu mai era sigur de viaţa şi avutul lui. Legea încetase să mai apere pe cineva. Decăzuse demnitatea umană şi virtutea, slăbiseră legăturile de familie, iar inimile