umilite nu îndrăzneau să se mai amăgească cu speranţe. Din Grecia veneau ecourile unor nemaipomenite triumfuri ale Cezarului; mii de coroane obţinute şi mii de concurenţi învinşi. Lumea apărea ca o imensă orgie sângeroasă a unor măscărici. Câştiga teren convingerea că venise sfârşitul virtuţii şi al lucrurilor grave, că acum e timpul dansului, al muzicii, al desfrâului şi al sângelui; că de acum înainte asta-i viaţa. Împăratul, căruia revolta îi deschidea perspectiva unor noi jafuri, nu se prea frământa din pricina legiunilor răsculate şi a lui Vindex, ba chiar se bucura uneori. Nu voia să se întoarcă din Achaia şi abia când Helius îl anunţă că dacă mai întârzie, poate să-şi piardă domnia, se îndreptă spre Neapolis.

Acolo, jucă din nou şi cântă, lăsând să-i treacă pe lângă urechi veştile privitoare la desfăşurarea tot mai ameninţătoare a evenimentelor. În zadar îi explica Tigellinus că revoltele dinainte nu avuseseră conducători, în timp ce acum în fruntea răsculaţilor e un bărbat care se trage din vechii regi acvitani, un războinic slăvit şi experimentat. „Aci, îi răspundea Nero, mă ascultă grecii, singurii care ştiu să asculte şi singurii care sunt demni de cântecul meu.” Spunea că prima lui îndatorire sunt arta şi gloria. Numai când auzi că Vindex l-a declarat un artist mizerabil, atunci s-a mâniat şi a pornit spre Roma. Rana provocată de Petronius, alinată de şederea în Grecia, se redeschise în inima lui şi voia să obţină dreptate din partea senatului şi pedeapsă pentru insulta asta nemaipomenită.

În drum, zărind un grup turnat din bronz ce reprezenta un războinic gal răsturnat de un cavaler roman, îl consideră de bun augur şi de atunci, dacă amintea de legiunile răsculate şi de Vindex, n-o făcea decât pentru ca să râdă de ei.

Intrarea lui în oraş întrecu tot ce se văzuse până atunci. Apăru în acelaşi car în care cândva intrase triumfalul Augustus. Fu dărâmată o arcadă a circului ca să se facă drum cortegiului. Senatul, cavalerii şi mulţimi imense ieşiră în întâmpinarea lui. Zidurile se cutremurau de urale: „Salut, Augustus, salut, Hercule! Salut, divine, unicule, olimpicule, pitianule, nemuritorule!” în urma lui erau purtate cununile câştigate, cu numele oraşelor în care triumfase şi ale maeştrilor pe care-i întrecuse scrise pe tăbliţe. Nero însuşi, beat de bucurie îi întreba, emoţionat, pe curtenii din jur, ce-a fost triumful lui Caesar, pe lângă triumful lui?! Gândul că vreunul dintre muritori ar îndrăzni să ridice mâna asupra unui asemenea maestru semizeu nici nu voia să-i treacă prin minte. Entuziasmul şi nebunia mulţimii aţâţa propria lui nebunie. În ziua acestui triumf, s-ar fi părut că numai împăratul şi oraşul, ci lumea întreagă îşi pierduse minţile.

Nimeni nu vedea prăpastia ascunsă sub mormanele de flori şi de cununi. Totuşi, în aceeaşi noapte, coloanele şi zidurile templelor se înnegriră de inscripţii care aminteau crimele împăratului, ameninţându-l cu apropiata răzbunare şi batjocorindu-l ca artist. Trecea din gură în gură, ca un proverb, constatarea ironică: „Atât a tot cântat, pân-a trezit cocoşii (gallos)”. Veşti alarmante începură să cutreiere oraşul, luând proporţii monstruoase. Neliniştea îi cuprinse pe curteni. Aflaţi în nesiguranţă, neştiind ce le rezervă viitorul, oamenii nu îndrăzneau să simtă şi să gândească.

El însă, continua să fie preocupat numai de teatru şi de muzică. Îşi petrecea timpul cercetând instrumentele muzicale recent inventate. La Palatin se făceau experienţe cu o nouă orgă hidraulică. În mintea sa copilărită, incapabilă de un sfat matur sau de o acţiune bărbătească, îşi închipuia că planul de reprezentaţii şi spectacole, care viza viitorul cel mai îndepărtat, va înlătura de la sine primejdia. Cei din imediata lui apropiere, văzând că în loc să caute mijloace şi armată, se preocupă doar să găsească cele mai nimerite expresii care zugrăvesc groaza, începură să-şi piardă capul. Unii bănuiau că numai se străduieşte să-şi ascundă de ceilalţi teama şi neliniştea prin tot felul de citate. Şi, într-adevăr, îl stăpânea înfrigurarea. Zilnic, născocea zeci şi sute de noi proiecte. Uneori, se decidea să întâmpine pericolul, poruncea să se împacheteze în care şi citerele şi lăutele, să fie îmbrăcate ca amazoane şi înarmate sclavele tinere şi să fie aduse legiunile din Răsărit. Alteori, se gândea să aplaneze revolta legiunilor din Galia nu prin război, ci prin cântec. Se entuziasma, imaginându-şi spectacolul pe care avea să-l dea după ce-o să-i atragă pe soldaţi de partea sa prin cântec. Iată, legionarii îl vor înconjura cu lacrimi în ochi, iar el le va fredona epinicium{165}, după care va începe epoca de aur pentru el şi pentru Roma. Pe urmă, iarăşi cerea sânge. Uneori, declara că are să se mulţumească cu satrapia Egiptului. Amintea că ghicitorii i-au prezis c-o să domnească în Ierusalim, sau, emoţionat, îşi spunea că o să-şi câştige pâinea cea de toate zilele ca un cântăreţ ambulant, iar oraşele şi ţările au să-l cinstească atunci nu ca împărat, stăpân al globului pământesc, ci ca pe un cântăreţ cum n-a mai avut omenirea până atunci.

Şi astfel se zvârcolea nebuneşte. Cânta, acompaniindu-se, modifica planurile, schimba versurile, îşi schimba viaţa sa şi a lumii întregi în năluciri absurde, fantastice şi înfricoşătoare totodată, din care rezultau un caraghioslâc strident, expresii umflate, versuri mizerabile, gemete, lacrimi şi sânge; iar între timp norul din Apus creştea şi devenea mai ameninţător cu fiecare zi. Se întrecuse măsura, comedia măscăriciului s-apropia în mod evident de sfârşit.

Când îi ajunseră la urechi veştile despre Galba şi despre alăturarea Spaniei la revoltă, îl apucă o furie nebună. Sfărâmă cupele, răsturnă masa la petrecere şi dădu porunci pe care nici Helius, nici însuşi Tigellinus nu îndrăzniră să le execute. Să fie ucişi toţi galii care locuiesc în Roma, pe urmă să se dea foc încă o dată oraşului să se dea drumul fiarelor din vivarii, iar capitala să fie mutată la Alexandria – asta i se păru lui o operă mare, uluitoare şi frumoasă, însă zilele atotputerniciei lui trecuseră. Chiar şi părtaşii la vechile lui crime începură să se uite la el ca la un nebun.

Moartea lui Vindex şi neînţelegerea dintre legiunile răsculate păreau să încline din nou balanţa de partea