lui Nero. Din nou au fost anunţate în Roma noi petreceri, noi triumfuri şi noi sentinţe, când într-o noapte, din tabăra pretorienilor a venit pe un cal înspumat un sol cu vestea că soldaţii din oraş au ridicat stindardul răscoalei şi l-au proclamat pe Galba împărat.

În momentul venirii solului, Cezarul dormea. Trezindu-se, strigă în zadar după garda sa personală, care veghea noaptea la uşa camerei lui. Palatul era pustiu. Doar sclavii mai furau în încăperile mai îndepărtate ceea ce se putea fura în grabă. Apariţia lui însă îi sperie. Rătăcea singur prin palat, umplându-l cu strigăte de teamă şi disperare.

În cele din urmă, îi veniră în ajutor liberţii, Faon, Spirus şi Epafrodit îl îndemnară să fugă, spunându-i că nu mai e nici un moment de pierdut. El însă îşi mai făcea iluzii. Dar dacă, îmbrăcat în doliu, ar ţine o cuvântare în faţa senatului, oare acesta ar putea să reziste lacrimilor şi elocinţei sale? Dacă ar folosi toată arta sa de orator, toată elocinţa şi talentul actoricesc, oare ar putea să-i reziste cineva în lume? Oare nu i-ar da măcar prefectura Egiptului?

Liberţii, obişnuiţi cu linguşirile, încă nu îndrăzneau să-l contrazică direct, îi atraseră doar atenţia că, până să ajungă la Forum, poporul are să-l sfâşie bucăţele şi-l ameninţară că, dacă nu încalecă imediat, au să-l părăsească şi ei.

Faon îi oferi adăpost în vila sa, care era dincolo de Porta Nomentana. După câteva clipe, încălecară şi, acoperindu-şi capetele cu mantiile, se strecurară spre marginile oraşului. Noaptea pălea. Pe străzi domnea totuşi mişcare, dovedind astfel că se-ntâmplă lucruri neobişnuite. Soldaţii, câte unul sau în grupuri mici, se răspândiseră prin oraş. Nu departe de tabără, calul împăratului sări brusc într-o parte, speriat de un cadavru. Mantia căzu de pe capul călăreţului şi un soldat, care tocmai în clipa aceea trecea pe lângă el, îl recunoscu pe suveran, însă, intimidat de întâlnirea neaşteptată, îl salută milităreşte. Trecând pe lângă tabăra pretorienilor, auziră ovaţii tunătoare în cinstea lui Galba. Nero înţelese în cele din urmă că i se apropie ceasul morţii. Îl cuprinseră teama şi remuşcările. Spunea că vede înaintea lui un întuneric în formă de nor negru, din care privesc spre dânsul chipul mamei sale, al soţiei şi al fratelui său. Dinţii îi clănţăneau de spaimă, totuşi sufletul lui de comediant găsea parcă un farmec în pericolul momentului. Să fii stăpânul atotputernic al pământului şi să pierzi totul i se păru o culme a tragediei. Şi credincios sieşi, îşi jucă rolul până la sfârşit. Îl cuprinse febra creaţiei şi dorinţa pătimaşă ca cei de faţă să-i ţină minte spusele pentru posteritate. În anumite momente, declara că vrea să moară şi-l chema pe Spiculus, cel mai îndemânatec ucigaş dintre toţi gladiatorii. În alte momente declama: „Mama, soţia, tatăl, mă cheamă în moarte!” Străfulgerări de speranţă se trezeau totuşi din când în când în el, vane şi copilăreşti. Ştia că se apropie moartea, dar nu-i venea să creadă în ea.

Găsiră deschisă Porta Nomentana. Mergând mai departe trecură pe lângă Ostrianum unde propovăduise şi botezase Petru. În zori ajunseră la vila lui Faon. Acolo, liberţii nu-i mai ascunseră faptul că-i timpul să moară. Porunci să i se sape groapa şi se lungi la pământ ca să i se ia măsura. Când văzu pământul scos din groapă, îl apucă frica. Faţa lui grasă păli, iar pe frunte îi apărură ca nişte picături de rouă, broboane de sudoare. Căută pretexte de amânare. Cu o voce tremurătoare, de actor, declară că n-a sosit încă momentul şi începu să recite. În cele din urmă, ceru să fie ars. „Ce artist piere!” repeta, buimac.

După puţin timp, sosi un sclav al lui Faon cu vestea că senatul a dat sentinţa şi că patricidul urmează să fie pedepsit după vechiul obicei.

Care-i obiceiul? întrebă Nero cu buzele albite.

Îţi prind gâtul în furcă şi te biciuiesc până mori, iar trupul îl aruncă în Tibru! răspunse Epafrodit aspru.

El îşi desfăcu mantia la piept.

Deci a venit vremea! zise, privind la cer. Şi mai repetă încă o dată:

Ce artist piere!

În clipa aceea se auzi tropot ele copite. Un centurion în fruntea soldaţilor venea după capul lui Ahenobarbus.

Grăbeşte-te! strigară liberţii.

Nero îşi duse cuţitul la gât însă abia se înţepă căci mâna îi tremura. Se vedea că niciodată n-are să îndrăznească să împlânte cuţitul. Pe neaşteptate, Epafrodit îi împinse mâna şi cuţitul intră până-n plăsele. Ochii îi ieşiră din orbite, îngrozitori, enormi, speriaţi.

Îţi aduc viaţa! spuse centurionul, intrând.

Prea târziu! răspunse, horcăind, Nero.

Iată, asta-i credinţa!

Într-o clipită, moartea îi învălui capul. Sângele împroşca din gâtul gros ca un şuvoi negru florile din grădină. Picioarele începură să-i zvâcnească convulsiv şi muri.

A doua zi, credincioasa Acteea îl înfăşură în ţesături de preţ şi-l arse pe un rug de mirodenii.

Aşa a trecut Nero, cum trec viforul, furtuna, incendiul, războiul sau molima, iar bazilica lui Petru domină până acum de pe înălţimile Vaticanului oraşul şi lumea.

Iar lângă vechea poartă Capena, se ridică astăzi o micuţă capelă cu o inscripţie cam ştearsă: Quo vadis, Domine?

 

{1}Aşa îşi numeau romanii casa în care locuiau.

{2}Ţesătură fină din in, foarte scumpă.

{3}Încăpere pentru masaje.

{4}Încăpere pentru duşuri calde.

{5}Zeul medicinii.

{6}Supranumele zeiţei Venus.

{7}Numele antic al bumbacului.

{8}Filozof grec (365–270 î.e.n.), întemeietorul scepticismului.

{9}Un fel de calorifer subteran.

{10}Lisip din Sicyona (cca. 370–324 î.e.n.), celebru sculptor grec.

{11}Autorul Codicililor. Învinuit de a-i fi ponegrit pe senatori şi pe preoţ