— Şi eu l-am văzut, îl întrerupse Paul. Mi l-a arătat tatăl meu în noaptea în care mi-a explicat că nu putea fi decât o stratagemă a Harkonnenilor, ca să-l determine s-o suspecteze pe femeia iubită.

  — Aşa! Exclamă Gumey. Şi n-ai…

  — Taci, spuse Paul cu glas surd şi egal, dar mai poruncitor decât orice glas pe care-l auzise vreodată Jessica.

  Stăpâneşte Controlul Mare! Gândi ea.

  Braţul pe care Gumey i-l petrecuse în jurul gâtului începuse să tremure. Vârful cuţitului său se mişca nesigur.

  — Spui c-ai auzit şi-ai văzut! Rosti Paul. Atunci să-ţi spun eu ce n-ai auzit şi ce n-ai văzut. N-ai auzit-o pe mama plângându-şi bărbatul în puterea nopţii. Nu i-ai văzut fulgerele din ochi, atunci când vorbeşte de moartea tuturor Harkonnenilor.

  Asculta, aşadar, gândi Jessica. Lacrimile îi împăienjeniră vederea.

  — Şi nu ţi-ai amintit lecţiile învăţate în lagărele de sclavi ale Harkonnenilor, urmă Paul. Zici că preţuiai mai presus de orice prietenia tatălui meu?! Atunci cum de n-ai fost în stare să faci deosebire între Harkonnen şi Atreides? Cum de n-ai adulmecat o capcană Harkonnen după duhoarea pe care-o împrăştia-n jur? Cum de n-ai învăţat că loialitatea Atreizilor se cumpără cu dragoste, în timp ce moneda Harkonnenilor e ura? Cum de n-ai putut să pricepi adevărata natură a acelei trădări?

  Gumey bolborosi:

  — Dar Yueh…

  — Dovada pe care-o avem este mesajul pe care ni l-a lăsat chiar Yueh şi în care îşi mărturiseşte fapta, spuse Paul. Îţi jur lucrul ăsta în numele dragostei pe care ţi-o port – dragoste pe care n-am s-o reneg nici după ce-o să te las mort pe podeaua camerei ăsteia.

  Ascultând cuvintele fiului ei, Jessica se miră de clarviziunea judecăţilor lui, de profunzimea inteligenţei lui.

  — Tatăl meu avea un adevărat instinct pentru prieteni, zise Paul. Îşi dăruia dragostea cu zgârcenie, dar nu dădea greş niciodată. Avea însă o slăbiciune. Nu-nţelegea mecanismul urii. Credea că dacă cineva îi urăşte pe Harkonneni n-ar putea să-l trădeze. Îi aruncă mamei sale o privire scurtă. Ea ştie toate astea. I-am transmis mesajul tatălui meu – faptul că nu s-a îndoit de dragostea ei nici o clipă.

  Jessica simţi că-şi pierde controlul, îşi muşcă buza. Observase atitudinea formală, rigiditatea fiului ei şi înţelesese cât îl costau pe Paul aceste cuvinte. O copleşi o dorinţă năvalnică de a se repezi la el, de a-i apăsa capul la pieptul ei… aşa cum nu făcuse niciodată. Dar braţul care îi strângea gâtul nu mai tremura. Şi vârful cuţitului de sub omoplaţii ei era din nou imobil şi decis.

  — Unul dintre cele mai cumplite momente din viaţa unui copil, spuse Paul, este acela în care descoperă că tatăl şi mama sa sunt fiinţe umane împărtăşind o dragoste din care el nu poate gusta cu adevărat. Este o deziluzie, dar în acelaşi timp o revelaţie a faptului că lumea există acolo şi aici şi că în lumea aceasta suntem singuri. E un moment al adevărului. Şi nu poţi să eviţi acest adevăr. L-am auzit pe tatăl meu cum vorbea despre mama. Nu ea l-a trădat, Gumey.

  Jessica îşi regăsi vocea, zise:

  — Gumey, dă-mi drumul.

  Vorbise pe un ton normal, fără nici o inflexiune menită să exploateze slăbiciunile agresorului… dar braţul lui Gumey se retrase. Jessica se apropie de Paul, se opri înaintea lui, fără să schiţeze nici un gest de atingere.

  — Paul, rosti ea, există şi alte momente de revelaţie cumplită în universul acesta. Adineaori am înţeles ce-am făcut. Am înţeles că te-am folosit şi te-am transformat şi te-am manevrat ca să te fac să urmezi calea aleasă de mine… calea pe care trebuia s-o aleg – dacă asta poate să fie o scuză – pentru că aşa îmi dicta propria mea educaţie. Înghiţi cu greu nodul care i se pusese în gât, îşi înălţă capul, privi în ochii fiului ei. Paul… Vreau să te rog să faci ceva pentru mine: alege calea fericirii. Femeia asta a ta… această femeie a deşertului… însoară-te cu ea, dacă doreşti lucrul ăsta. Treci peste oricine, peste orice, dacă vrei să faci asta. Alege-ţi tu calea pe care o vrei. Eu…

  Tăcu brusc, auzind bolboroselile din spatele ei.

  Gumey!

  Observă privirea lui Paul, se întoarse.

  Gumey nu se mişcase din loc, dar îşi vârâse cuţitul în teacă, îşi desfăcuse mantia la piept, dezvelind luciul cenuşiu al unui distrai ieftin, din cele pe care sietchurile le vindeau traficanţilor.

  — Omoară-mă, îţi spun! Bâigui cu glas înfundat Gumey. Scoate-ţi cuţitul şi loveşte-mă, ca să sfirşim odată! Mi-am spurcat numele. L-am trădat pe Ducele meu! Pe cel mai bun…

  — Calmează-te! Spuse Paul.

  Gumey îl privi cu ochi ficşi.

  — Încheie-ţi mantia şi nu te mai da în spectacol. Te-ai prostit destul pentru astăzi.

  — Ucide-mă, când îţi spun! Răcni ca turbat Gumey.

  — Încetează! În câte privinţe mă crezi idiot? Trebuie să repet circul ăsta, cu fiecare om de care am nevoie?

  Gumey se uită la Jessica, vorbi cu glas oropsit, rugător – un glas care suna straniu în gura lui:

  — Atunci, te rog pe Domnia-Ta, Doamnă… ucide-mă.

  Jessica se apropie de el, îl prinse cu amândouă mâinile de umeri.

  — Gumey, de ce insişti să crezi că Atreizii trebuie să-i ucidă pe cei ce li-s dragi?

  Încet, îi desprinse din degete marginile desfăcute ale veşmântului, îi acoperi pieptul, încheie copcile mantiei.

  Gumey bolborosi năuc:

  — Dar… eu…

  — Credeai că o faci pentru odihna sufletului lui Leto, spuse ea şi te stimez pentru asta.

  — Doamnă! Izbucni Gumey. Îşi înfipse bărbia în piept, îşi strânse pleoapele ca să pună stavilă lacrimilor.

  — Să considerăm toată povestea asta ca pe o neînţelegere între prieteni vechi, zise Jessica şi Paul percepu inflexiunile alintătoare din vocea ei. Ce-a fost a trecut. Să fim bucuroşi că o asemenea neînţelegere nu se va mai ivi niciodată