Gumey îşi deschise ochii umezi, strălucitori, se uită la ea.

  — Gumey Halleck pe care l-am cunoscut eu, urmă Jessica, mânuia cu aceeaşi măiestrie şi spada şi balisetul. Dar eu îl admiram mai mult pe omul balisetului. Oare-şi mai aminteşte acel Gumey Halleck cu câtă plăcere îi ascultam, uneori ore-n şir, cântecele? Mai ai balisetul, Gumey?

  — Am unul nou, răspunse Gumey. Un instrument cu susur dulce, de pe Chusuk. Nu-i semnat, dar sună ca un Varota autentic. Bănuiesc că-i făcut de unul din discipolii lui Varota, care… Se întrerupse deodată, privi aiurit. Ce tot îndrug, Doamnă? M-au apucat gângurelile, când.

  — Nu-s gângureli, Gumey, interveni Paul. Se apropie de el şi de mama sa, adăugă: Nu-s gângureli, ci bucurii împărtăşite prietenilor. Ţi-as fi recunoscător dac-ai vrea să-i cânţi mamei ceva. Planurile de luptă mai pot s-astepte puţin. Oricum, tot nu vom întreprinde nimic până mâine.

  — Atunci să… să-mi aduc balisetul, spuse Gumey. L-am lăsat în galerie.

  Trecu iute pe lângă ei şi dispăru în spatele draperiilor.

  Paul îşi lăsă o mână pe braţul mamei sale, îl simţi tremurând.

  — S-a terminat, mamă, îi spuse.

  Jessica nu se mişcă, îi aruncă o privire piezişă.

  — S-a terminat?

  — Fireşte. Gumey n-o să…

  — Gumey? A… da.

  Jessica îşi lăsă privirea în jos.

  Perdelele foşniră şi Gumey reintră cu balisetul în mână. Începu să-l acordeze, evitându-le privirile. Draperiile şi carpetele din odaie absorbeau sunetele, dând instrumentului o sonoritate caldă şi intimă.

  Paul îşi conduse mama către o pernă, o ajută să se aşeze. Îl frapă subit aspectul îmbătrânit al chipului ei – cutele incipiente ale uscăciunii deşertului, ridurile de la colţurile ochilor voalaţi de albastru.

  E obosită, gândi el. Trebuie să găsim o cale ca să-i mai reducem din sarcini.

  Gumey luă un acord.

  Paul îi aruncă o privire rapidă, spuse:

  — Eu… am de rezolvat nişte treburi. Să mă aştepţi aici.

  Gumey dădu din cap. Părea absent, cu mintea aiurea… ca şi când în clipa aceea s-ar fi aflat departe, sub cerul liber al Caladanului, cu ochii aţintiţi la ghemotoace albe de nori prevestitori de ploaie.

  Paul făcu un efort, se întoarse spre draperii, ieşi în galerie. Îl auzi pe Gumey începând o melodie şi se opri un moment să asculte cântecul care ajungea la el în surdină.

 „Vii şi livezi, Hurii cu sânii rotunzi, Şi-o cupă plină în mână…

  De ce să mă gândesc la războaie şi munţi prefăcuţi în ţarină?

  De ce am lacrimi în ochi?

  Atâtea paradisuri aşteaptă, Şi-atâta belşug e în ele, Doar să-ntind mâna…

  De ce să mă gindesc la atacuri şi la otrăvuri în vin?

  De ce-mi simt povara de ani?

  Ale dragostei braţe mă-mbie spre nespuse-ncântări şi extazuri de Eden…

  De ce-mi amintesc de vechile răni, De trecute păcate…

  De ce-mi dă târcoale spaima în somn?”

  Din faţă, de după colţul galeriei, apăru cu un aer grăbit un curier fedaykin. Avea gluga mantiei dată pe spate şi colierul distraiului desfăcut, semn că venise chiar atunci din deşert.

  Paul îl opri cu un gest al mâinii, lăsă să cadă draperiile exterioare, apoi se îndreptă către el.

  Omul făcu o plecăciune, cu mâinile împreunate la piept, ca şi când ar fi salutat o Cucernică Maică sau o Sayyadina.

  — Muad'Dib, rosti el, conducătorii au început să sosească la Sfat.

  — Deja?

  — Sunt cei pe care i-a chemat Stilgar mai înainte, când a crezut că… Dădu din umeri.

  — Înţeleg, spuse Paul.

  Aruncă o privire înapoi, către locul din care răzbăteau, abia auzite, acordurile balisetului şi vechiul cântec preferat al mamei sale. Vreme de-o clipă, se gândi la combinaţia aceea stranie de melodie veselă şi cuvinte triste, apoi spuse:

  — Trebuie să vină Stilgar cu alţi câţiva oameni. Îndrumă-i la mama mea.

  — O să-i aştept aici, Muad'Dib, răspunse curierul.

  — Da… da, bine.

  Îl lăsă pe fedaykin, porni cu paşi iuţi către adâncurile cavernei, către locul care exista în fiecare asemenea adăpost – grota de lângă bazinul de colectare a apei. În grota aceea se afla micul shai-hulud, creatura atrofiată prin oprirea silită a creşterii, vietatea care nu măsura mai mult de nouă metri şi care era ţinută captivă de un şanţ circular plin cu apă. Apa era otravă pentru făuritor, de îndată ce acesta depăşea stadiul vectorului biologic pe care îl constituia micul făuritor. Iar înecarea făuritorului era secretul cel mai bine păzit al fremenilor, deoarece din această uniune lua naştere Apa Vieţii, otrava pe care nu putea s-o transforme decât o Cucernică Maică.

  Paul luase hotărârea în momentul eliberării de tensiunea pericolului care o ameninţase pe mama sa. Niciuna din cărămizile întrezărite ale viitorului nu îi dezvăluise acest moment de pericol asociat cu persoana lui Gumey Halleck. Viitorul – norul întunecat al viitorului – în care întregul univers se prăvălea către un nex clocotitor, îl împresura ca o lume fantomatică.

  Trebuie să-l văd, gândi el.

  Încetul cu încetul, organismul său dobândise o oarecare imunitate faţă de mirodenie şi din cauza aceasta viziunile lui prestiente deveniseră din ce în ce mai rare… din ce în ce mai şterse. Soluţia i se părea evidentă.

  O să înec făuritorul. Şi vom vedea dacă sunt într-adevăr Kwisatz Haderach – dacă pot supravieţui acestei încercări căreia îi supravieţuiesc Cucernicele Maici.

 Chapter 8

  Iar în cel de-al treilea an al Războiului Deşertului, Paul-Muad'Dib zăcu singur în Peştera Păsărilor, în spatele draperiilor kiswa care acopereau intrarea uneia din grotele interioare. Ca un mort zăcu, prins în mrejele revelaţiilor zămislite de Apa Vieţii. Căci fiinţa lui plutea dincolo de hotarele timpului, dusă de otrava care dă viaţă. Astfel se adeveri profeţia cum că Lisau al-Gaib va putea fi în acelaşi timp mort şi viu.

  Fragment din Legendele Arrakisului de prinţesa Irulan.

  Se crăpa de ziuă. Chani escalada