faleza ce mărginea bazinul Habbanya, trăgând cu urechea la bâzâitul surd al topterului care o adusese din sud şi care zbura acum către unul din ascunzişurile amenajate în imensitatea desertului. În jurul ei, oamenii din escortă se distanţaseră, răzleţindu-se printre stânci, ca să preîntâmpine orice pericol. Îi rugase s-o lase singură cu gândurile sale şi ei dăduseră ascultare rugăminţii tovarăşei lui Muad'Dib, mamei primului său născut.

  De ce m-a chemat înapoi? Se întreba Chani. Spunea că trebuie să rămân în sud, cu micul Leto şi cu Alia.

  Îşi sumeţi mantia, sări cu uşurinţă peste un prag de piatră, continuă să urce în penumbră cărăruia vizibilă doar celui născut şi trăit în deşert. Grohotişul mărunt îi alunecă de sub tălpi. Chani dansă pe suprafaţa nesigură, se strădui să-şi concentreze atenţia la coordonarea mişcărilor.

  Dificultatea urcuşului îi alungă o parte din temerile pe care i le treziseră atitudinea taciturnă şi mohorâtă a fedaykinilor din escortă şi faptul că fusese adusă cu unul din preţioasele toptere capturate de la Harkonneni. Simţi un val de emoţie la gândul apropiatei întâlniri cu Paul-Muad'Dib… cu Usul al ei. Pe întregul cuprins al deşertului, numele său devenise strigăt de luptă: „Muad'Dib! Muad'Dib! Muad'Dib!” Dar pentru ea, Muad'Dib era alt bărbat… cu alt nume. Era iubitul tandru, tatăl fiului ei.

  O siluetă înaltă îşi făcu apariţia pe piscul stâncii din faţă, îi făcu semn să se grăbească. Chani iuţi pasul. Auzi păsările care vesteau zorii, chemându-se între ele, înălţându-se în văzduh. Spre est, zarea se luminase.

  Omul de pe culme nu era din escorta ei. I se păru totuşi că-i recunoaşte mişcările şi ţinuta, se întrebă: Otheym? Când se apropie, recunoscu, în lumina tot mai puternică, faţa lată şi turtită a locotenentului fedaykin. Gluga nu-i era prinsă în copci, iar masca filtrului îi atârna slobod – ţinuta obişnuită pentru ieşirile de scurtă durată.

  — Grăbeşte-te, şuieră el şi o luă înainte, coborând cu paşi repezi în crevasa secretă care ducea către peşteră. În curând se face lumină, îi şopti în timp ce ridica marginea prelatei de izolare, lăsând-o să treacă. În ultima vreme, Harkonnenii patrulează în disperare prin zona asta. Nu putem risca să ne descopere tocmai acum.

  Pătrunseră în galeria îngustă a intrării în Peştera Păsărilor. În faţa lor se aprinseră câteva licurigloburi. Otheyin o luă grăbit înainte, i se adresă peste umăr:

  — Urmează-mă. Repede!

  Străbătură galeria, trecură printr-o altă uşă etanşă în altă galerie şi apoi, printre draperii grele, în încăperea care, pe vremea când Peştera Păsărilor nu era decât o tabără de odihnă peste zi, fusese alcovul Sayyadinei. Covoare groase şi perne acopereau pardoseala. Pe fiecare dintre draperiile lungi care mascau pereţii era ţesută emblema şoimului roşu. Un vraf de hârtii răspândite pe un birou scund de campanie, aşezat lateral, răspândeau încă aroma mirodeniei din care fuseseră fabricate.

  Cucernica Maică şedea singură, lângă peretele opus intrării. Îşi înălţă capul, adresându-le privirea aceea introspectivă care îi înfiora pe neiniţiaţi.

  Otheym îşi împreună palmele, spuse:

  — Am adus-o pe Chani.

  Făcu o plecăciune, dispăru în spatele draperiilor. Iar Jessica se întrebă: Cum să-i spun lui Chani?

  — Ce-mi mai face nepotul? Rosti cu glas cumpătat.

  Formalisme, gândi Chani şi imediat o năpădiră din nou toate temerile. Unde e Muad'Dib? De ce n-a venit să mă întimpine?

  — E bine sănătos, mamă, răspunse. L-am lăsat, împreună cu Alia, în grija lui Harah.

  „Mamă”, gândi Jessica. Da, salutul formal îi da dreptul să-mi spună aşa. Mi-a dăruit un nepot.

  — Am auzit că sietchul Coanua i-a trimis în dar stofă, zise ea.

  — Da. O stofă frumoasă.

  — Mi-aduci vreun mesaj de la Aiia?

  — Mesaj, nu. Dar sietchul s-a mai liniştit, acum că ceilalţi au început să accepte miracolul pe care îl reprezintă.

  De ce trage de timp? Se întrebă Chani. De vreme ce-au trimis un topter să mă aducă, trebuie să fie vorba de ceva foarte urgent. Iar noi stăm şi schimbăm fraze politicoase!

  — O să folosim o parte din stofa aceea nouă ca să-i facem haine micului Leto, spuse Jessica.

  — Cum doreşti, mamă, încuviinţă Chani. Îşi plecă ochii, întrebă: Ce-i nou pe câmpul de luptă?

  Aşteptă răspunsul cu o expresie impasibilă, sperând ca Jessica să nu remarce vicleşugul – întrebarea rostită doar pentru a încerca să aducă vorba despre Paul-Muad'Dib.

  — Noi victorii, răspunse Jessica. Rabban a încercat să obţină un armistiţiu. Trimişii i-au fost întorşi cu trupurile golite de apă. În câteva sate de prin doline, Rabban s-a arătat mai îndurător… a mai uşurat jugul oamenilor. Acum însă e prea târziu. Poporul ştie că face totul de frica noastră.

  — Aşadar se adeveresc spusele lui Muad'Dib, zise Chani.

  Se uită lung la Jessica, străduindu-se să-şi înăbuşe temerile.

  I-am pronunţat numele şi nu-mi răspunde. Nu i se poate citi nimic în piatra smălţuită a feţei… dar se ţine prea dreaptă, prea nemişcată. De ce tace? Ce s-a întâmplat cu Usul?

  — Mi-ar place să fiu acum în sud, spuse Jessica. Oazele erau tare frumoase când am plecat de-acolo. Tu nu tânjesti după ziua în care toate ţinuturile vor putea să-nflorească la fel?

  — E frumos în sud, într-adevăr, murmură Chani. Dar şi suferinţa-i mare.

  — Suferinţa e preţul victoriei, rosti Jessica.

  Mă pregăteşte pentru suferinţă? Se întrebă Chani. Ezită, apoi spuse:

  — Multe femei jinduiesc la bărbaţii lor. S-a iscat invidie când s-a aflat c-am fost chemată în nord.

  — Eu te-am chemat, zise Jessica.

  Chani îşi simţi bătăile inimii ca pe nişte ciocane. Fu cât pe ce să-şi lipească palmele de urechi, ca să nu audă ce îi va spune Jessica. Se stăpâni, reuşi să vorbească cu voce calmă:

  — Mesajul era semnat Muad'Dib.

  — Eu l-am semnat aşa, în prezenţa locotenenţilor lui. A fost un subterfugiu dictat de necesităţi, Şi Jessica gindi: E curajoasă. Ştie să-şi ţină firea chiar şi când o copleşeşte