Doar o notă infimă de resemnare răzbătu în glasul lui Chani când se hotărî să vorbească:

  — Acum poţi să-mi spui ceea ce trebuie spus.

  — Aveam nevoie de prezenţa ta ca să mă ajute să-l readuc la viaţă pe Paul, rosti Jessica şi gândi: Asta e! Am spus exact ce trebuia să spun. SĂ-L READUC LA VIAŢĂ. I-am dat de înţeles că Paul n-a murit, dar că viaţa îi e în pericol.

  Chaniei nu-i trebui decât o clipă ca să se calmeze.

  — Ce-aş putea să fac? Întrebă.

  Îi venea să sară la Jessica, s-o zgâlţâie şi să ţipe: Du-mă la el! Dar aşteptă în tăcere răspunsul.

  Jessica spuse:

  — Bănuiesc că Harkonnenii au izbutit să strecoare printre noi un agent, ca să-l otrăvească pe Paul. E singura explicaţie plauzibilă. Otrava-i cu totul neobişnuită. I-am analizat sângele prin cele mai elaborate metode, dar n-am descoperit nici o urmă.

  Chani căzu în genunchi.

  — Otravă? Se chinuie? Pot să…

  — E inconştient. Procesele vitale îi sunt atât de încetinite încât nu pot fi detectate decât prin tehnici din cele mai rafinate. Mi se încrâncenă carnea când mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă n-aş fi fost eu cea care l-a descoperit. Pentru un ochi neformat pare mort.

  — Nu m-ai chemat aici numai din bunătate, zise încet Chani. Te cunosc, Cucernică Maică. Ce crezi c-aş putea face eu, peste ceea ce-ţi stă în putinţă?

  E curajoasă, frumoasă şi… ah, extrem de perspicace, gândi Jessica. Ar fi fost o vrednică Bene Gesserit.

  — Chani, spuse, poate n-o să-ţi vină să crezi, dar nu ştiu exact de ce te-am chemat. A fost un instinct… o intuiţie… M-am gândit, pur şi simplu: „Cheam-o pe Chani”.

  Şi pentru prima dată, Chani citi pe chipul Jessicăi suferinţă. Mărturisirea durerii modificase instantaneu privirea introspectivă.

  — Am făcut tot ce-am putut, tot ce-am ştiut, reluă Jessica. Ţi-ar fi greu să-ţi închipui cât de mult depăşeşte acest tot… ceea ce se presupune în mod obişnuit că înseamnă tot. Şi totuşi… n-am reuşit.

  — Vechiul lui tovarăş, Halleck… n-ar putea fi el trădătorul?

  — Gumey?! Nu!

  Cele două cuvinte făceau cât o conversaţie şi Chani percepu în ele ecoul căutărilor, al încercărilor… al amintirii unor vechi erori… Negaţia fusese categorică.

  Chani se ridică în picioare, îşi netezi mantia care purta încă urmele călătoriei şi ale mersului prin deşert.

  — Du-mă la el, spuse.

  Jessica se sculă de pe pernă şi trecu printre perdelele care acopereau peretele din stânga.

  Chani o urmă, pătrunse într-o cămăruţă care servise odată drept magazie şi ai cărei pereţi de piatră erau acum mascaţi cu draperii grele. Paul era întins pe un pat de campanie, în fundul încăperii. Un licuriglob solitar, aflat deasupra capului său, îi lumina faţa. Trupul îi era acoperit până la piept cu o mantie neagră. Braţele dezgolite erau imobile, întinse de-o parte şi de alta a corpului. Părea gol pe sub mantie. Pielea lui avea un aspect neted şi rigid, ca ceara. Zăcea neclintit.

  Chani îşi reprimă dorinţa de a se arunca asupra lui. Toate gândurile i se îndreptară subit la fiul ei – la Leto. Şi îşi aminti în clipa aceea că, odinioară, Jessica trecuse şi ea printr-o încercare asemănătoare – în timp ce viaţa bărbatului iubit era ameninţată, se văzuse silită să nu se gândească decât la salvarea fiului… Se simţi deodată puternic legată de femeia de lângă ea. Întinse orbeşte mâna, apucă mâna Jessicăi şi o strânse înfrigurată. Degetele celelalte îi răspunseră cu o încleştare violentă, aproape dureroasă.

  — Trăieşte, rosti Jessica. Te asigur că trăieşte. Dar firul vieţii lui este atât de subţire încât abia poate fi observat. Unele căpetenii au şi început să murmure, să spună că în mine nu mai vorbeşte Cucernica Maică, ci mama fiului mort… şi că nu vreau să dau tribului apa sa.

  — De când zace aşa? Întrebă Chani. Îşi retrase mâna din mâna Jessicăi, înaintă spre mijlocul încăperii.

  — De trei săptămâni. O săptămână întreagă, prima săptămână, am tot încercat să-l readuc în simţiri. Apoi au urmat adunări, discuţii… investigaţii. Pe urmă am trimis după tine. Fedaykinii îmi sunt devotaţi. Altminteri n-aş fi putut să întârzii…

  Îşi umezi buzele cu limba, tăcu, privind-o pe Chani care se apropia de patul în care zăcea fiul ei.

  Chani se opri în dreptul lui Paul, îi contemplă chipul – tuleiele bărbii tinereşti, linia arcuită a sprâncenelor, nasul subţire, pleoapele închise… Trăsăturile erau atât de calme… Dar imobile rigide.

  — Cum se hrăneşte? Întrebă.

  — Trebuinţele cărnii lui sunt atât de reduse încât n-a avut încă nevoie de hrană, răspunse Jessica.

  — Câţi ştiu ce s-a-ntâmplat?

  — Doar aghiotanţii săi, câţiva conducători, fedaykinii şi, fireşte, cel care i-a administrat otrava.

  — Nu există nici un indiciu asupra identităţii sale?

  — Niciunul. Şi nu fiindcă n-am căutat.

  — Fedaykinii ce spun?

  — Fedaykinii cred că Paul se află într-o transă sacră, adunându-şi puterile sfinte pentru bătălia finală. M-am străduit să le întreţin această credinţă.

  Chani îngenunche lângă pat, se aplecă deasupra lui Paul. Simţi imediat o deosebire în aerul din imediata apropiere a feţei… Dar nu era decât izul de mirodenie, omniprezentul iz de mirodenie care impregna traiul fremenilor. Şi totuşi…

  — Voi nu v-aţi născut cu mirodenie în voi, aşa cum ne-am născut noi, spuse ea. Nu s-ar putea ca trupul lui să se fi răzvrătit împotriva unei doze prea mari de mirodenie în mâncare?

  — Toate reacţiile alergice sunt negative, răspunse Jessica.

  Îşi închise ochii ca să nu mai vadă scena, dar şi pentru că o copleşise brusc oboseala. De când n-am mai dormit? Se întrebă. De mult timp, de prea mult timp…

  — Când preschimbi Apa Vieţii, spuse Chani, te cufunzi în propriul tău trup, te serveşti de