Am ajuns la concluzia că Zaim alesese în mod deliberat anumite detalii, anumite expresii precum „viaţa ta de pe vremuri“, menite să mă înfurie. Dacă el voia să mă supere,

puteam şi eu foarte bine să-l supăr. O parte a minţii mele îmi spunea să mă abţin, căci vorbeam sub înrâurirea celor două pahare cu rachiu pe care le băusem, şi, totodată, că

aveam să regret, dar mă supărasem.

         - De fapt, Zaim dragă, am spus eu, consider că ideea ca Papatya să interpreteze cântecul din reclamă la Hilton, acompaniată de Frunze Argintii, este foarte comercială şi aiurea.

         - Haide, măi, femeia o să încheie un contract cu noi, pentru campania publicitară. Hai, hai, nu te supăra pe mine...

         - O să fie ceva foarte vulgar...

         - Ei, noi am ales-o, de fapt, pe Papatya tocmai pentru că e vulgară, a spus Zaim cu convingere.

         Am crezut că avea să-mi spună că vulgaritatea aceea fusese lansată pe piaţă prin intermediul filmului finanţat de mine. Dar Zaim era un om generos, aşa încât nici măcar nu

s-a gândit la aşa ceva. Mi-a promis că aveau s-o ţină în mână pe Papatya.

         - Ţi-o spun însă prieteneşte, a adăugat el, grav. Kemal dragă, nu oamenii aceia te-au dat la o parte, tu i-ai dat la o parte pe ei!

         - Adică ce-am făcut?

         - Te-ai retras în tine. Ai găsit că lumea noastră nu este suficient de interesantă, de amuzantă. Din perspectiva ta, ai făcut ceva profund, cu tãlc. Cel care s-a-ncăpăţânat în dragostea asta ai fost tu. Nu te supăra pe noi...

         - Nu se poate s-o spui ceva mai simplu? Făceam dragoste cu ea minunat, pentru ca apoi să devină o obsesie... Aşa e cu dragostea. Percepi un sens profund - un sens al acestei lumi, al acestui univers. Asta n-are legătură cu voi!

         Cuvântul „voi“ îmi ieșise din gură fără voie. Am simţit, o clipă, că Zaim mă privea de foarte departe, că renunţase de mult la mine. Nu-mi mai putea ţine companie. În timp ce mă

asculta, nu mai era atent la ceea ce-i spuneam eu, ci la ceea ce urma să le spună prietenilor lui. Îi citeam lucrul acesta pe chip. Zaim era însă un om inteligent, atent la astfel de detalii, prin urmare nutrea şi o anumită supărare în ceea ce mă privea. Am perceput şi acest lucru. M-am îndepărtat şi nu, într-o clipită, în proprii-mi ochi, de trecutul meu şi de Zaim, odată cu privirea lui care se îndepărta de mine.

         - Eşti foarte sentimental, a spus Zaim. De aceea ţin foarte mult la tine.

         - Ce spune Mehmet de toate astea?

         - Ştii că ţine foarte mult la tine. Dar este atât de fericit cu Nurcihan, încât scapă înţelegerii noastre, a ta sau a mea. Pluteşte de fericire şi doreşte ca nimic, nici o supărare să

nu-i umbrească acest sentiment.

         - Am priceput, am spus eu, şi am decis să pun capăt subiectului.

         Zaim a înțeles imediat.

         - Nu fii sentimental, fii raţional! a spus el.

         - Gata, sunt rațional, am spus eu şi, până la sfârşitul mesei, n-am mai discutat despre nimic notabil.

         Zaim a mai încercat de vreo două-trei ori să-mi povestească diverse bârfe din înalta societate, ca să mă inveselească, s-a străduit să mai îndulcească atmosfera glumind cu Hilmi Bastardul şi Neslihan, care se apropiaseră de masa noastră în drum spre ieşire, dar n-a reuşit. Eleganta lui Hilmi şi a soţiei sale mi se păreau acum foarte studiate, ba chiar false. Mă rupsesem de tot cercul, de toţi prietenii mei. Poate că faptul acesta mă mâhnea, dar ranchiuna şi mânia care mi se cuibăriseră în suflet erau mai profunde decât mâhnirea.

         Eu am fost cel care a achitat nota de plată. Tocmai eram pe punctul de a mă despărţi de Zaim, în uşă la Foaierul, când ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat din toată inima, ca doi vechi prieteni care ştiu că nu se vor mai revedea ani de zile, din pricina unei lungi călătorii. Apoi ne-am îndreptat în direcţii diferite.

         La două săptămâni după aceea, Mehmet mi-a dat telefon la Satsat, şi-a cerut îndelung scuze pentru că nu mă ínvitase la nunta de la Hilton şi mi-a spus că Zaim şi Sibel erau de

multă vreme împreună. Crezuse că eram şi eu la curent cu acest fapt, pe care îl ştia, de fapt, toată lumea.

72

Și viața, întocmai ca dragostea...

         Într-o seară de la începutul anului 1983, când eram pe punctul de a mă aşeza la masă, la familia Keskin, am perceput în sufragerie ceva ciudat, o absenţă, aşa încât am privit în jur cercetător. Nu fusese schimbat locul fotoliilor şi nici nu fusese aşezat pe televizor vreun alt câine-bibelou, dar pereţii încăperii îmi deşteptau un sentiment de stranietate, de parcă ar fi fost zugrăviți în negru. În perioada aceea, în mine se contura treptat sentimentul că viaţa pe care o duceam nu era ceva trăit la modul conştient, energie, ci - aidoma dragostei - ceva de consistenţa visului, care pur şi simplu mi se-ntâmpla, şi, pentru a nu mă lupta cu această concepţie de viaţă pesimistă, dar, pentru a nu mă lăsa cu totul pradă ei, mă comportam de parcă n-aş fi fost stăpânit de asemenea gânduri. Se poate spune că decisesem să las lucrurile în voia lor. Am hotărât, potrivit aceleiaşi logici, să trec, fără a problematiza prea mult, şi peste sentimentul de disconfort pe care mi-l trezea sufrageria.

         In zilele acelea, pe canalul TRT 2, canal de cultură şi artă, se transmiteau diverse filme cu Grace Kelly, dat fiind faptul că aceasta murise de curând. Emisiunea „Filmul de artă“ era

prezentată, în fiecare joi seara, de renumitul actor Ekrem, prietenul nostru, care citea un text de pe o foaie pe care o ţinea în mână. Textele de pe bucata aceea de hârtie, pe care

alcoolicul Ekrem Bey o dosea în spatele unei vaze cu trandafiri, pentru a-şi ascunde tremurul mâinilor, erau scrise de un tânăr critic de cinema, care fusese cândva prieten bun cu Feridun (se certaseră după ce acesta scrisese un articol în care lua în răspăr Vieţi frânte). Ekrem Bey, care citea textele acelea pretențioase, intelectualizate, fără a pricepe prea mare lucru din ele, spunea,