înainte de a ridica capul de pe prezentare şi a anunţa că filmul începe ,,acum“, de parcă ne-ar fi dezvăluit o taină, căo cunoscuse pe „graţioasa prinţesă-star americană‟ cu ani în urmă, la un festival de film, şi adopta o expresie romantică, ce sugera că, de fapt, ar fi putut trăi o foarte mare dragoste cu frumoasa vedetă. Füsun, care în primii ei ani de căsnicie auzise foarte multe lucruri despre Grace Kelly de la Feridun şi de la tânărul său prieten critic, nu rata niciodată aceste filme. Cum nici eu nu doream s-o ratez vreodată pe Füsun în timp ce se uita la Grace Kelly - fragilă, disperată, dar, altfel, foarte sănătoasă -, mă așezam, în fiecare joi seara, la masa familiei Keskin.

         În joia de care vorbesc ne-am uitat la Fereastra din spate, în regia lui Hitchcock. În loc să mă facă să uit sentimentul de nelinişte care mă stăpânea, filmul a avut asupra mea un

efect cu totul contrar, căci era vorba tocmai de filmul pe care-l văzusem cu opt ani în urmă, când nu mă dusesem la masa de prânz cu angajaţii de la Satsat, ci la cinematograf, şi pe care-1 urmărisem cu gândul la săruturile pe care le schimbam cu Füsun. Nu mă consola faptul că o priveam cu coada ochiului pe Füsun, care era cu totul absorbită de film, şi nici faptul că găseam în ea ceva din eleganța, din inocența lui Grace Kelly. Eram copleşit - în ciuda, sau din cauza filmului – de o senzaţie pe care o percepusem în repetate rânduri, chiar dacă nu foarte des, la mesele de seară pe care le luam în casa din Çukurcuma: senzaţia de a nu te putea

desprinde de un vis sufocant, aidoma celei pe care o încerci când nu poţi părăsi o încăpere tot mai strâmtă. Părea că timpul se preschimbase în ceva ce nu înceta să se contracteze.

         Am făcut mari eforturi pentru a putea zugrăvi în Muzeul inocenţei sentimentul neputinţei de-a te desprinde de vis. Acesta implică două aspecte: a) o stare de spirit trăită; b)

un mod de reflectare a lumii, prin intermediul unei iluzii.

         a) Ca stare de spirit trăită, sentimentul că te afli într-un vis aduce întrucâtva cu ceea ce simţi când te îmbeţi sau consumi haşiş. Este însă şi diferit, în acelaşi timp. El aduce cumva cu imposibilitatea de-a trăi clipa, prezentul până la capăt. În casa şi la cinele familiei Keskin mă simţeam, de foarte multe ori, de parcă aş fi trăit clipa aceea în trecut...Era ca şi cum aş mai fi mai văzut şi înainte filmul acela cu Grace Kelly pe care tocmai îl urmăream atunci la televizor, sau un altul, asemănător; discuţiile noastre de la masă erau întotdeauna asemănătoare, dar simţământul de care vorbesc nu era provocat de acest lucru. Nu mă simţeam de parcă aş fi trăit clipele acelea atunci, ci mă simteam de parcă aş fi contemplat clipa pe care tocmai o trăiam de la distanţă. Trupul meu trăia momentul de parcă ar fi fost trupul altcuiva, pe scena unui teatru, iar eu mă priveam de la o oarecare depărtare, aşa cum o priveam şi pe Füsun. Părea că trupul meu trăia prezentul, în vreme ce sufletul îl contempla de

departe. Clipa pe care o trăiam era de domeniul amintirii. Cei care vizitează Muzeul inocenţei trebuie să se uite la obiecte, la nasturii, la paharele, la pieptenii lui Füsun şi la fotografiile vechi pe care le expun aici nu ca la nişte exponate aflate în faţa lor în chiar acel moment, ci ca la amintirile mele.

         b) Trăirea clipei prezente ca amintire implică o iluzie legată de timp. Simt, totodată, că este vorba şi de o iluzie legată de loc. Cea mai asemănătoare, în această privinţă, era senzaţia de neplăcere pe care mi-o provocau în copilărie „iluziile optice“ din revistele pentru copii, din care expun aici câteva mostre, ori jocurile de genul „găsiţi şapte diferenţe“, sau „găsiţi cea mai mică diferenţă dintre cele două imagini pe care vi le prezentăm“. Copil fiind, jocurile de genul „descoperiți ieşirea din labirintul în care s-a ascuns regele“ ori „prin ce scobitură trebuie s-o ia iepurele ca să iasă din pădure ?“ mă şi amuzau, dar mă şi indispuneau. Însă în cel de-al şaptelea an al vizitelor pe care le făceam familiei Keskin, la cină, masa părinţilor lui Füsun a început să fie, treptat, mai puţin amuzantă, devenind, în schimb, sufocantă. In seara aceea,

Füsun a intuit acest lucru:

         - Ce s-a întâmplat, Kemal, nu-ţi place filmul?

         - Nu, îmi place.

         - Poate că nu-ţi face plăcere vreunul dintre subiectele pe care le discutăm..., a spus ea, prudentă.

         - Ba dimpotrivă, am spus eu, şi am tăcut.

         Faptul că Füsun se arăta interesată de buna mea dispoziţie, de starea sufletească, de indispoziţiile mele şi, mai cu seamă, faptul că se manifesta în felul acesta la masă, unde ne ascultau părinţii ei, era ceva atât de neobişnuit, încât am spus douã-trei cuvinte agreabile despre film şi despre Grace Kelly.

         - Dar în seara aceasta eşti foarte indispus, nu ascunde asta, Kemal, a spus Füsun.

         - Bine, am să-ţi spun... Parcă s-a schimbat ceva în casa asta, dar nu reuşesc deloc să-mi dau seama ce anume.

         O clipă, au râs cu toţii.

         - Lămâie a fost mutat în camera cealaltă, Kemal Bey, a spus tanti Nesibe. Şi noi ne întrebam cum de n-ai observat încă.

         - Adevărat! am spus eu. Cum de n-am observat? Şi ce mult ţin la Lămâie...

         - Şi noi ţinem foarte mult, a spus Füsun cu mândrie. Am decis să-l pictez şi am dus colivia dincolo.

         - Desigur.

         Füsun abandonase de multă vreme seria de picturi cu păsări din Istanbul, pentru că nu mai avea chef de ele şi se plictisise. Când am trecut în camera alăturată, m-am uitat mai întâi la tabloul lui Lămâie, început de curând, apoi la Lămâie însuşi.

         - Feridun nu-mi mai aduce poze cu păsări. Am decis ca, în loc să pictez după fotografii, să lucrez după natură.

         Expresia, relaxarea lui Füsun, faptul că vorbea despre Feridun ca despre cineva rămas în trecut m-a tulburat imediat.

         - Ai început foarte bine tabloul acesta,