Füsun, am spus eu. Pictura cu Lămâie va fi cea mai izbutită lucrare a ta. Asta pentru că şi cunoşti foarte bine subiectul. Se zice că succesul în artă se leagă de abordarea subiectelor la care ţii cel mai mult.

         - Dar n-am să fiu realistă.

         - Cum adicã?

         - N-am să fac colivia. Lămâie va fi aidoma unei păsări libere, care a venit şi s-a aşezat de bunăvoie în faţa ferestrei.

         În săptămâna respectivă m-am mai dus de trei ori la cină la familia Keskin. De fiecare dată după masă, treceam în încăperea de alături şi discutam cu însufleţire despre detaliile

picturii. Lămâie arăta mai fericit şi mai vioi în pictură, adică în afara coliviei. Acum, când ne duceam în camera din spate, eram mai preocupaţi de tablou decât de canar în sine. De fiecare dată stăteam de vorbă, pe un ton semioficial, dar altfel sincer, despre problemele pe care le punea pictura, după care plănuiam să mergem la Paris, să vizităm muzeele.

         Marţi seara am rostit, uitându-mă la tabloul lui Lămâie, vorbele pe care le pregătisem dinainte, deşi eram emoționat ca un licean:

         - Draga mea, a venit vremea să părăsim împreună această casă, acest gen de existenţă, am şoptit eu. Viaţa e scurtă, iar zilele şi anii se-ncăpăţânează să treacă. E timpul să plecăm

amândoi în altă parte şi să fim fericiţi.

         Füsun se prefăcea că nu-mi auzise cuvintele, dar Lămâie mi-a răspuns scurt, cu un tril.

         - Acum nu mai avem de ce să ne temem, nu mai avem de ce să ne sfiim. Să părăsim amândoi această casă şi să fim fericiţi în altă parte, în altă casă, a noastră, până la sfârşitul

vieţii. Ai douăzeci şi cinci de ani, Füsun, mai avem înainte o jumătate de secol. Am pătimit amândoi destul în ultimii şase ani ca să merităm o fericire de o jumătate de veac! Hai să plecăm împreună! Ne-am încăpăţânat destul.

         - Oare e vorba de-ncăpăţânare, Kemal? N-am ştiut asta. Nu pune mâna acolo, că se sperie pasărea!

         - Nu se sperie, uite, mănâncă din palma mea. În casa noastră o s-o aşezăm la loc de cinste.

         - Tata se-ntreabă ce facem în clipa asta, mi-a spus ea, pe un ton complice, prietenos.

         Joia următoare ne-am uitat la A prinde un hoţ, regizat tot de Hitchcock. În timpul filmului nu m-am uitat la Grace Kelly, ci la felul în care se uita Füsun la ea. Vedeam, după

toate gesturile şi după comportamentul iubitei mele, de la vena albastră care-i zvâcnea la gât la modul în care îi tresălta mâna pe masă, de la felul în care-şi îndrepta părul la felul în care pufăia din ţigara Samsun, că era interesată de prințesa-vedetă.

         Când ne-am dus în cealaltă cameră, ca să ne uităm la tabloul lui Lămâie, Füsun mi-a spus:

         - Ştii, Kemal, se pare că şi Grace Kelly era slabă la matematică. Iar de actorie s-a apucat după ce a fost manechin. Eu am invidiat-o însă pentru că ştia să conducă maşina.

         În prezentarea filmului, Ekrem Bey îi dezvăluise spectatorului de filme de artă din Turcia, de parcă i-ar fi oferit nişte informaţii despre o cunoştinţă foarte aparte, că prinţesa-vedetă murise cu un an în urmă într-un accident de maşină, exact pe drumul pe care conducea automobilul în acel film, ba chiar la acelaşi viraj.

         - De ce ai invidiat-o ?

         - Nu ştiu. Faptul că ştie să conducă o face să arate foarte puternică, foarte liberă. Poate că de aceea...

         - Dacă vrei, te-nvăţ imediat să conduci.

         - Nu, nu, nu se poate.

         - Füsun, ştiu că eşti foarte capabilă, aşa că te pot face să-ţi iei permisul în două săptămâni şi să conduci prin Istanbul fără nici un fel de probleme. N-are de ce să-ţi fie

ruşine. Şi pe mine m-a învăţat să conduc Çetin, când eram de vârsta ta (asta nu era adevărat). Nu trebuie decât să ai puţină răbdare şi să fii calmă, atât!

         - Eu am răbdare, a spus Füsun, încrezătoare.

 

 

 

73

 

 

Permisul de conducere al lui Füsun

 

 

 

         În luna aprilie a anului 1983 am început s-o pregătesc pe Füsun pentru obţinerea permisului de conducere. Trecuseră cinci săptămâni, marcate de nehotărâri, de toane, de tăceri, de la momentul în care stătuserăm prima oară de vorbă, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, cu privire la acest subiect. Amândoi ştiam că, dincolo de promovarea examenului pentru obţinerea permisului, apropierea noastră însemna, la rândul ei, promovarea unui examen. În plus, pentru noi era vorba de o a doua şansă şi eram încordat, presupunând

că Dumnezeu n-avea să ne mai ofere o a treia circumstanţă favorabilă.

         Pe de altă parte, îmi dădeam seama că lucrul acesta reprezenta o ocazie deosebită de a mă apropia mai bine de Füsun şi mă bucuram nespus de mult de faptul că ea îmi ncorda un asemenea prilej. Doresc să atrag atenţia asupra faptului că, dată fiind această evoluţie, eram din ce în ce mai relaxat, mai vesel şi mai optimist. Soarele se arăta treptat dintre nori, după o iarnă lungă şi întunecată.

         Într-o zi strălucitoare, însorită de primăvară (vineri, 15 aprilie 1988, la trei zile după cea de-a douăzeci şi şasea aniversare a ei, pe care o sărbătoriserăm mâncând prăjituri cu ciocolată luate de la Divanul), în jurul prânzului, am luat-o pe Füsun, cu Chevroletul, din faţa moscheii Füruzaga, pentru a ne duce la prima lecţie. Eu mă aflam la volanul maşinii, iar Füsun se aşezase lângă mine. Nu dorise s-o iau din faţa casei lor din Çukurcuma, ci de la colţul uneia dintre străzile ce se-nşirau de-a lungul pantei, aflată la cinci minute de privirile iscoditoare ale vecinilor din cartier.

         Era pentru prima oară după exact opt ani când ne duceam singuri undeva. Eram, desigur, foarte fericit, dar suficient de emoţionat şi de încordat ca să mai am timp să-mi observ fericirea. Mă simţeam de parcă m-aş fi aflat la-ntâlnire cu o fată fermecătoare, peţită de alţii pentru mine, despre care se spunea că era, în toate privinţele, foarte nimerită pentru a-mi deveni mireasă, nicidecum la-ntâlnire cu o tânără pentru care pătimisem opt ani şi cu care mă mai vedeam încă o dată, după numeroase experienţe şi necazuri comune.

         Füsun era îmbrăcată cu o rochie albă, imprimată