cu trandafĭri portocalii şi frunze verzi, care-i venea foarte bine. Obişnuia să se îmbrace cu rochia aceea elegantă, cu decolteu în V, mai lungă de genunchi, ori de câte ori ne duceam la lecţiile de conducere, aidoma unui sportiv care poartă mereu acelaşi trening la antrenamente, iar la sfârşitul orelor aceasta era leoarcă de transpirație, aidoma unui trening. La trei ani de la începerea lecţiilor de şofat, când aveam să văd acea rochie în dulapul lui Füsun, aveam să-mi aduc aminte cu dor de orele acelea încordate şi ameţitoare, de fericirea pe care o trăiam în parcul Yildiz, la o aruncătură de băţ de

palatul sultanului Abdülhamit, şi aveam să-i adulmec repede, instinctiv, mânecile şi pieptul, în căutarea mirosului fără asemănare al lui Füsun, spre a retrăi acele clipe.

         Rochia lui Füsun se umezea mai întâi la subsuoară, pentru ca apoi umezeala să se răspândească treptat, atrăgător, spre piept, spre mâneci, spre pântece. Uneori opream maşina în vreun loc însorit din parc şi transpiram uşor, învăluiţi în lumina blândă a soarelui de primăvară, la fel cum se întâmpla când făceam dragoste în blocul Compasiunea, cu opt ani în

urmă. Ceea ce ne făcea, însă, să transpirăm, de fapt – mai întâi pe Füsun, apoi şi pe mine -, erau expresia, ruşinea, încordarea, neliniştea care ne stăpâneau în maşină. Când săvârşea o greşeală - de pildă, când roata din dreapta a maşinii se freca de bordură, când făcea să scrâşnească cutia de viteze, care, prin sunetul metalic, ne aducea aminte de roţile ei dinţate, sau când i se oprea motorul -, Füsun se înfuria, se înroşea la faţă şi începea să transpire. Adevărata sudoare o năpădea însă când debreia anapoda.

         Füsun studiase regulile de circulaţie acasă, aproape că le-nvăţase pe de rost, stăpânea destul de bine volanul, dar, la fel ca foarte mulţi aspiranţi la carnetul de şofer, nu reuşea deloc să se descurce cu ambreiajul. Maşina, condusă prudent, pornea încet pe traseu, încetinea la intersecţie, se apropia cu circumspecţie de trotuar, asemenea unei corăbii călăuzite cu atenţie către debarcaderul unei insule de către căpitan, şi tocmai când îi spuneam ,,bravo, draga mea, eşti foarte iscusităl“, ridica prea repede piciorul de pe ambreiaj, iar maşina începea să se scuture şi să vibreze, ca un bătrân care se înăbuşă şi tuşeşte. Eu îi strigam ,,debreiază, debreiază, debreiază !“, iar maşina se hurduca spasmodic, de parcă ar fi fost un bolnav care sughite şi horcăie. În loc să debreieze însă, Füsun apăsa, panicată, fie pe accelerație, fie pe frână. Când apăsa pe acceleraţie, scuturăturile şi tusea maşinii se amplificau periculos, pentru ca apoi motorul să se oprească brusc. Vedeam atunci cum de pe chipul, de pe fruntea, de pe

vârful nasului, de pe tâmplele lui Füsun se scurgeau şíroaie de sudoare.

         - Bine, ajunge! spunea Füsun ruşinată, ştergându-se de transpiraţie. Renunţ, pentru că n-am să învăţ niciodată asta! Nu sunt făcută, de fapt, să fiu şofer.

         Cobora repede din maşină şi se îndepărta. Alteori se dădea jos din maşină fără să spună nimic, se îndepărta, ştergându-şi sudoarea cu batista, şi fuma înciudată o ţigară, singură, la patruzeci-cincizeci de paşi de mine. (Odată au tăbărât pe ea doi indivizi, care credeau că venise neînsoţită în parc.) Sau îşi aprindea numaidecât un Samsun, fără a mai coborî din maşină, fuma, apoi strivea furioasă mucul umed de transpiraţie în scrumieră şi-mi spunea că n-avea să-şi ia niciodată carnetul şi că, de fapt, nici nu-şi dorea aşa ceva.

         Atunci eram cuprins de nelinişte, de parcă nu doar permisul ei de conducere, ci şi fericirea noastră viitoare ar fi fost compromise şi aproape că o imploram să aibă răbdare,

să-şi păstreze calmul.

         Rochia leoarcă de transpiratie i se lipea de umeri. Îi contemplam îndelung braţele frumoase, expresia îngrijorată de pe chip, sprâncenele încruntate, încordarea plină de neli-

nişte, trupul fermecător, scăldat în sudoare, la fel ca în minunatele zile de primăvară de pe vremuri când făceam dragoste. La puţină vreme după ce se aşeza pe scaunul şoferului, chipul i se îmbujora de enervare, iar când transpira şi mai tare, îşi deschidea nasturii de sus ai rochiei, numai că nu-nceta să asude. În timp ce-i priveam gâtul, tâmplele, dosul urechilor umede de sudoare, mă străduiam să desluşesc, să văd, să-mi amintesc forma delicată a încântătorilor ei

sâni, care te purtau cu gândul la nişte pere galbene şi din care mă-nfruptasem cu opt ani în urmă. (În aceeaşi seară, aflat acasă, în camera mea, îmi imaginam, după câteva pahare cu rachiu, că-i văzusem şi sfârcurile, de culoarea căpşunii.) Uneori, în timp ce Füsun era la volan, mă-nfierbântam, simţind că băgase de seamă extazul cu care o priveam, dar că nu-i păsa, ba chiar că-i făcea plăcere acest lucru. Când mă-ntindeam spre ea, ca să-i arăt cum să schimbe vitezele cu mişcări domoale, fără a forţa prea mult, îi atingeam mâna, braţul fermecător, coapsa şi mă gândeam că, în maşină, sufletele ajungeau să ni se contopească înaintea trupurilor. Apoi, Füsun ridica iarăşi prea devreme piciorul de pe ambreiaj, iar Chevroletul 56 se cutremura din toate încheierile, ca o mârţoagă, până-şi dădea duhul. Motorul tăcea şi, preţ de o clipă, deveneam conştienţi de tăcerea profundă a parcului, a

casei mari de lemn care se zărea în faţa noastră, a lumii. Ascultam ca vrăjiţí bâzâitul vreunei gângănii care-şi luase zborul de timpuriu, înainte de a se împrimăvăra, şi băgam de seamă ce minunat era să te afli şi să trăieşti la Istanbul, într-o zi de primăvară.

         Grădina vastă, cu vile impunătoare de lemn, din care sultanul Abdülhamit conducea cândva Imperiul Otoman, la adăpost de ochii întregii lumii şi în care se juca, precum un

copil, cu vaporul miniatural din bazinul la fel de miniatural (Junii Turci plănuiserã să-l arunce în aer, cu vapor cu tot), fusese transformată, după instaurarea Republicii, într-un parc în care familiile înstărite obişnuiau să circule cu maşinile, iar începătorii, să şofeze. Auzisem de la prieteni precum Hilmi Bastardul, Tayfun şi chiar Zaim că perechile curajoase şi pãtimaşe care aveau probleme cu spaţiul se aciuau prin tot soiul de cotloane izolate, mascate de platanii şi castanii multiseculari ai parcului, pentru a se săruta. Când dădeam