tăcere prelungă.

         La sfârşitul lecţiei, care dura cel mult două ore şi care, la fel ca momentele noastre de dragoste din blocul Compasiunea, îmi lăsa senzaţia că durase ore în şir, între noi se aşternea genul acela de tăcere care urmează unei furtuni.

         - Ce-ar fi să mergem la Emirgân şi să bem un ceai? spuneam eu, în timp ce ieşeam pe poarta parcului.

         - Bine, da, şoptea Füsun, ca o tânără sfioasă.

         Mă emoţionam ca un flăcău a cărui primă întâlnire cu potenţiala soţie, pusă la cale de alte persoane, a decurs sub cele mai bune auspicii. În timp ce conduceam maşina de-a

lungul Bosforului şi, apoi, în timp ce ne beam ceaiul în maşină, după ce parcaserăm la debarcaderul de beton de la Emirgân, mă simţeam atât de fericit, încât mi-era cu

neputinţă să scot vreo vorbă. Füsun, care era şi ea obosită de trăirile intense ce însoţeau acele clipe, fie tăcea, la rândul ei, fie vorbea despre şofat şi despre lecţiile noastre de conducere.

         Încercasem, de vreo două-trei ori, să o ating şi să o sărut în vreme ce ne beam ceaiul în dosul geamurilor aburite ale Chevroletului, dar Füsun mă dăduse la o parte, politicoasă, ca o fată mare, neprihănită, care nu doreşte nici un fel de apropiere trupeasca înainte de căsătorie. Fusesem încântat să constat că, după aceea, Füsun nu-şi pierduse nicidecum voioşia şi nu se supărase pe mine. Cred că bucuria mea avea ceva din bucuria pretendenţilor din provincie care află că tânăra cu care se gândesc să se-nsoare este ,,ageamie“.

         În iunie 1983, în timp ce Füsun îşi făcea formalităţile pentru înscrierea la examenul de conducere, am colindat cu ea aproape întreg lstanbulul, de la un capăt la altul. Într-o

zi, după ce am aşteptat o jumătate de zi la coadă la registratura Spitalului Militar din Kasímpaşa, unde erau trimişi în perioada aceea, din raţiuni excepţionale, candidaţii la

examenul de conducere auto, iar apoi la uşa unui doctor nervos, am obţinut un certificat care atesta faptul că sistemul nervos şi reflexele lui Füsun erau în bună stare, după care ne-am dus să ne plimbăm prin diverse cartiere şi am mers pe jos până la moscheea Piyalepaşa. În altă zi, când medicul ne-a lăsat baltă şi a plecat acasă, după ce stătuserăm patru ore la coadă, la Spitalul de Urgenţă din Taksim, ne-am dus la micul restaurant rusesc din Gümüşsuyu, pentru a ne mai domoli furia, şi am cinat devreme. Altă dată, pe când ne duceam la spitalul din Haydarpaşa, unde fuseserăm trimişi pentru că un alt orelist era în concediu, le-am aruncat covrigi pescăruşilor de pe puntea din spate a vasului ce făcea curse spre Kadiköy. Îmi aduc aminte că, în timp ce aşteptam rezultatele, după ce depuseserăm actele la Spitalul Facultăţii de

Medicină din Capa, am pornit pe străzi, am mers pe jos îndelung şi, pe când inaintam pe pantele pavate cu piatră cubică, pe uliţele înguste, am trecut prin faţa hotelului Fatih. Hotelul acela în care suferisem atât de mult pentru Füsun cu şapte ani in urmă, refugiat intr-o cameră, şi în care primisem vestea morţii tatei mi-a lăsat, în ziua aceea, impresia că se afla într-un alt oraş.

         Când rezolvam problema unui alt document şi-l puneam în dosarul pătat de ceai, cafea, cerneală şi grăsime pe care-l purtam asupra noastră, ieşeam voioşi pe poarta spitalului, intram în câte-un restaurant de cartier, dornici să ne sărbătorim izbânda, şi mâncam, râzând şi sporovăind. Füsun fuma fără nici o constrângere, fără nici o reţinere, fără a încerca

să se ferească de nimeni, uneori întindea mâna cu familiaritate către scrumieră, îmi lua ţigara ca să şi-o aprindă şi pe-a ei, ca un camarad din armată, şi-i trecea în revistă pe cei de faţă, aruncându-le priviri optimiste, de parcă ar fi vrut să se distreze. Văzând cât de dornică era iubita mea căsătorită şi bântuită de tristeţe să hoinărească, să contemple vieţile şi cartierele celorlalţi, să se minuneze de capriciile existenţei urbane, să cunoască oameni noi şi să lege neîngrădit prietenii, mă simţeam şi mai profund îndrăgostit de ea.

         ,,L-ai văzut pe bărbatul ăla? Cară o oglindă mai mare decât el !“, spunea Füsun. După ce se uita alături de mine, dar cu o bucurie mai sinceră decât a mea, la copiii care jucau fotbal pe străzile pavate cu piatră cubică ce delimitau cartierele, cumpăra două sticle cu răcoritoare de la băcănia Marea Neagră (iarăşi n-aveau răcoritoare Meltem!). Füsun era interesată ca un copil de meseriaşul care striga către ferestrele zăbrelite ale vechilor case de lemn, către balcoanele de beton, către etajele superioare ale caselor, purtând în mâini nişte drugi groşi de fier şi felurite pompe, „vidanjorul !“ şi examina din ochi obiectul de tablă din mâna unui vânzător care prezenta o nouă ustensilă de bucătărie, care folosea atât la decojitul dovlecilor, cât şi la storsul lămâilor şi la tranşarea cărnii. ,,L-ai văzut pe copilul acela ?“, spunea ea după aceea, în timp ce mergeam pe stradă. ,,Îl strânge pur şi simplu de gât pe fratele lui mai mic!“ Când vedea mulţimea adunată la o răscruce, într-o piaţetă aflată chiar în faţa unui parc de

joacă pentru copii, plin de noroi, dădea repede fuga într-acolo, întrebându-se „ce se petrece, ce se vinde ?“, şi căscam împreună gura la țiganii care jucau ursul, la certurile unor copii de şcoală cu şorţuri negre care se luaseră la bătaie, rostogolindu-se în mijlocul străzii, şi la ochii trişti ai câinilor care se-ncârligau în vreme ce se împerecheau (răstimp în care locuitorii

mahalalei scoteau ţipete zeflemitoare şi le aruncau priviri ruşinate). Ne opream şi noi să ne uităm, în rând cu toată lumea, când se-ntâmpla să se ciocnească două maşini, proptindu-se în barele de protecţie, iar şoferii coborau din ele furioşi, gata să se ia la harţă, când vedeam vreo minge portocalie de plastic rostogolindu-se pe câte-un povârniş, vreo maşinărie zgomotoasă care tocmai săpa fundaţia unui bloc pe strada principală ori vreun televizor aprins într-o

vitrină.

         Încercam momente de plăcere profundă descoperind lstanbulul alături de Füsun, descoperind zilnic câte-o nouă faţetă