Simțeam că aspectele întunecate ale vieţii ne apropiau ori de câte ori asistam la mizeria şi neorânduiala spitalelor, ori de câte ori vedeam starea vrednică de plâns a bătrânilor care

se aşezau la coadă dis-de-dimineaţă pe la porţile spitalelor universitare, ca să ajungă să fie consultaţi de medici, ori când ni se-ncrucíşau paşii cu măcelari neliniştiţi, care tăiau vite ilegal, ferindu-se de ochii primăriei, pe maidanele de pe străzile dosníce. Pesemne că aspectul ciudat, ba chiar dezgustător al povestii noastre nu mai avea atâta însemnătate în comparaţie cu aspectele sumbre, înspăimântătoare ale oraşului şi ale oamenilor, pe care le intuiam din ce în ce mai intens, pe măsură ce hoinăream pe străzi. Oraşul ne făcea să intuim banalitatea existenţelor noastre şi ne învăţa cum să fim umili fără a încerca vreun sentiment de vinovăţie. În timp ce păşeam pe străzi, simţeam cât de consolator era să te pierzi în mulţimea oraşului, prin maxi-taxiuri, prin autobuze şi o priveam cu admiraţie pe Füsun care devenea, de pildă,

din ce în ce mai ataşată de o bătrână îmbrobodită, care stătea, pe vapor, pe scaunul de lângă ea şi care era însoţită de un nepot, ce picotea în braţele ei.

         Datorită ei, am trăit, în acele zile, toate deliciile şi toate tensiunile pe care ţi le poate oferi plimbarea prin Istanbul alături de o femeie frumoasă, cu capul descoperit, de parcă

ar fi fost vorba de o distracţie nemaipomenită. Când ne duceam la registratura vreunui spital ori când păşeam în câte-o instituţie publică, toate capetele se răsuceau spre ea. În locul atitudinii dispreţuitoare, superioare, pe care o socoteau nimerită pentru bolnavii nevoiaşi ori pentru femeile în vârstă, funcţionarii bătrâni adoptau o atitudine de slujbaş conştiincios, devotat serviciului şi regulilor, şi i se adresau, fără a ţine seama de tinereţea ei, cu ,,stimată doamnă“. Existau persoane care i se adresau cu ,,dumneavoastră“, subliniind insistent acest lucru, pe câtă vreme altor bolnavi li se adresau cu „tu“, aşa cum existau şi multe alte persoane

care n-o priveau deloc în faţă. Existau şi medici tineri care o abordau cu expresii de gentlemeni distinşi, deprinse de prin filmele europene, spunându-i „pot să vă fiu de ajutor?“, dar şi profesori cu experienţă care flirtau uşor cu ea, adresându-i glume şi complimente, pentru că nu-mi remarcaseră prezenţa... Toate acestea se datorau sentimentului de nelinişte,

ba chiar de panică pe care-l încercau pe moment funcţionarii din instituţiile publice când se pomeneau faţă în faţă cu o femeie frumoasă, care nu purta basma. Unii dintre aceştia nici nu abordau problema despre care era vorba de fapt, alţii se bâlbâiau, altora le era imposibil să vorbească cu ea și căutau prin preajmă vreun alt bărbat, care să le ia locul. Le împărtăşeam şi eu, neputincios, ușurarea pe care o resimțeau când mă vedeau şi ajungeau la concluzia că eram soţul ei.

         - Doamna Füsun doreşte să obţină avizul orelistulul în vederea permisului de conducere pentru neprofesionişti, spuneam eu. Am fost trimişi din Beşiktaş.

         - Domnul doctor n-a venit încă, ne spunea omul de serviciu, care supraveghea mulţimea de pe culoar.

         Deschidea neglijent dosarul pe care-l ţineam în mână arunca o privire prin el:

         - Înregistraţi trimiterea la registratură şi luaţi-vă număr de ordine, apoi aşteptaţi.

         Iar când remarcam cât de numeroşi erau pacienţii care stăteau la coada pe care ne-o indicase din ochi, adăuga:

         - Toată lumea stă la rând. Nu se poate fără să aşteptaţi.

         Într-una din zile am strecurat în mâna unui om de serviciu, sub un pretext oarecare, vreo câţiva kuruşi, dar Füsun n-a fost de acord cu mine:

         - Nu se poate, trebuie să facem şi noi ca toată lumea!

         Mă încânta să constat, în timp ce stăteam la rând, în timp ce vorbeam cu funcţionarii şi cu bolnavii, că toată lumea mă credea soţul ei. Îmi explicam această convingere nu prin

faptul că o femeie nu s-ar fi dus în ruptul capului la spital cu un bărbat cu care nu era căsătorită, ci prin faptul că ne socoteau potriviţi unul cu altul. Când, la un moment dat, în

timp ce stăteam la coadă la Spitalul Facultăţii de Medicină, Füsun s-a făcut nevăzută pe una dintre străzile dosnice din Cerrahpaşa, unde ieşiserăm să ne plimbăm, s-a deschis o fereastră la una dintre casele acelea de lemn dărăpănate, iar o femeie în vârstă, cu broboadă, mi-a spus că „soţia mea“ intrase în băcănia de pe uliţa alăturată. In cartierele de la periferie nu stârneam nelinişte nimănui, chiar dacă atrăgeam atenţia asupra noastră. Uneori, copiii se luau pe urmele

noastre, iar alteori lumea credea că ne rătăciserăm, ba chiar că eram turişti. Uneori se lua după noi câte un tânăr care, impresionat de aspectul lui Füsun, era dornic s-o poată privi mai îndelung, chiar dacă de la distanţă, iar apoi, când ni se întâlneau privirile, la câteva străzi mai încolo, se-ndepărta elegant, abandonându-ne. Eram întrebaţi adeseori- Füsun, de către femei, care-şi iţeau capul de la câte-o poartă ori de la câte-o fereastră, iar eu, de către bărbaţi - pe cine căutam şi unde, la ce adresă doream să ajungem. O dată, o femeie cumsecade, în vârstă, îi spusese lui Füsun, văzând că era pe cale să mănânce una dintre prunele cumpărate de la un

vânzător de pe stradă, ,,stai, fata mea, să ţi-o spăl, ca s-o mănânci curată“, dupa care ţâşnise din casă, îi luase punga, spălase prunele în bucătăria aşternută cu piatră de la parterul casei, ne făcuse cafea, ne întrebase cine eram şi ce căutam pe-acolo, iar când eu îi spusesem că eram soţi şi că ne aflam în căutarea unei case frumoase de lemn în acel cartier, unde voiam să locuim, răspândise vestea pe la toţi vecinii.

         În acest rãstimp, continuam cu obositoarele şi terorizantele lecţii de conducere din parcul Yildiz, care erau însoţite de aceleaşi băi de sudoare, şi, în acelaşi timp, ne pregăteam

pentru examenul scris. Uneori, Füsun scotea din geantă, în timp ce ne omoram vremea prin câte-o grădină de ceai, cărţi precum Cartea şoferului, pe înţelesul tuturor sau Întrebări

puse la examenul pentru obţinerea carnetului de conducere, însoţite de răspunsuri şi-mi citea, râzând, două-trei