- ,,Ce este şoseaua?“

         - Poftim? l

         - „Banda şi zonele de teren de utilitate publică, destinate traficului rutier“, spunea Füsun; reproducând jumătate din răspuns pe de rost şi citind cealaltă jumătate din cartea cu

întrebări şi răspunsuri. Bine, dar traficul ce este?

         Am bâiguit pe de rost răspunsul pe care-l auzisem înainte de nenumărate ori:

         - „Traficul se defineşte prin prezenţa şi deplasarea pietonilor şi animalelor...“

         - Fără ,,şi“, spunea Füsun. ,,Traficul se defineşte prin prezenţa şi deplasarea pe şosea a pietonilor, animalelor, utilajelor acționate pe diverse căi şi tractoarelor dotate cu cauciucuri.“

         Îmi era dragă această formulă cu întrebări şi răspunsuri, pentru că-mi plăcea să-mi amintesc de anii de gimnaziu, de lecţiile care se bazau, toate, pe memorare, de carnetele noastre, în care figura o notă pentru „prezenţa şi comportamentul elevului“, aşa încât mă înveseleam şi-i puneam şi eu o întrebare lui Füsun.

         - Ce e dragostea?

         - Oare ce să fie?

         - Dragostea este sentimentul de ataşament pe care-l încearcă Kemal, care o priveşte pe Füsun plimbându-se pe şosele, pe trotuare, prin case, prin grădini şi prin camere, ori stând în grădini de ceai, în restaurante şi la cină.

         - Hmmm... frumos răspuns! spunea Füsun. Dar când nu mă vezi, dragostea dispare? `

         - Atunci devine o obsesie, o boală groaznică!

         - Habar n-am cât de mult foloseşte povestea asta la examenul de conducere, spunea ea.

         Îşi lua un aer care sugera că n-avea cum să mai continue cu genul acela de glume şi cochetăríi înainte de-a ne căsători, iar eu nu mai reveneam la ele în ziua respectivă.

         Examenul scris a avut loc în Beşiktaş, într-un mic palat în care, pe vremuri, Numan Efendi, unul dintre moştenitorii demenţi ai sultanului Abdülhamit, îşi petrecea timpul

zugrãvind peisaje impresioniste de pe Bosfor, în timp ce le asculta pe fetele din harem cântându-i la lăută. Pe când o aşteptam pe Füsun la poarta clădirii care, după instaurarea

Republicii, devenise sediul unei instituţii de stat ce nu se încălzea niciodată destul, m-am gândit încă o dată, cu regret, că în urmă cu opt ani fusesem nevoit s-o aştept la poarta de

la Taşkişla, în timp ce asuda din greu la examenul de admitere la facultate. Dacă aş fi anulat logodna cu Sibel, de la Hilton, trimiţând-o pe mama s-o peţească pe Füsun, am fi putut

avea, în cei opt ani, trei copii. Dar şi după ce aveam să ne căsãtorim, peste puţin timp, urma să dispunem de suficient timp pentru a avea trei copii, ba chiar mai mulţi. Eram atât de sigur de acest lucru, încât atunci când Füsun a ieşit voioasă de la examen, spunându-mi ,,l-am făcut pe toate !“, nu mai lipsea mult până să-i spun şi câţi copii urma să avem, doar că m-am abţinut. Continuam să luăm cina, seara, la masa de familie, fără a mai face haz şi a ne distra peste

măsură, şi să stăm cu ochii pironiţi la televizor.

         Füsun a promovat examenul scris cu nota maximă, dar a picat la primul examen de traseu, nefăcând figură prea bună. Toţi cei care susţineau examenul de traseu erau picaţi prima

oară, ca să priceapă cât de serioasă era situaţia, dar noi nu eram pregătiţi pentru o asemenea eventualitate. Examenul s-a sfârşit foarte repede. Füsun a urcat în Chevrolet cu cei trei bărbaţi care făceau parte din comisia de examinare, a pornit maşina cu bine, pentru ca apoi, după ce a înaintat puţin, unul dintre membrii acesteia, care stăteau pe bancheta din spate, să-i spună, cu voce gravă, „nu v-aţi uitat în oglindă !“ ; Füsun s-a întors spre el şi a întrebat „poftim ?“, după care i-au spus să oprească maşina şi să coboare imediat: un şofer adevărat nu se-ntorcea niciodată să se uite în spate în timp ce conducea. Membrii comisiei au coborât precipitaţi, ca unii care nu voiau să se expună pericolului într-o maşină condusă de un şofer atât de neîndemânatic, iar Füsun a fost tulburatå de atitudinea lor umilitoare.

         Füsun a fost programată pentru următorul examen de traseu la patru săptămâni după aceea, la sfârşit de iulie. Cei care erau la curent cu birocraţia presupusă de acordarea

permiselor de conducere, cu poveştile legate de şperţuri şi de lecţiile de şoferie s-au distrat pe seama tristeții şi a umilinţei pe care o încercam şi ne-au învăţat prieteneşte, într-o ceainărie ce părea improvizată peste noapte (pe pereţii acesteia se găseau patru portrete ale lui Atatürk şi un ditamai ceasul), în care se îmbulzeau, la un ceai, toţi istanbulezii interesaţi de examenul de conducere, care erau căile necesare pentru obţinerea permisului. Dacă ne înscriam la un curs de conducere scump, privat, la care obişnuiau să predea poliţişti pensionaţi de la brigada rutieră (nu era obligatoriu să ne şi ducem la ore), puteam să promovăm examenul, pentru că la

compania respectivă erau asociaţi atât cei din comisia de examinare, cât şi foarte mulţi poliţişti. Cei care plăteau cursul la care erau asociaţi poliţiştii puteau participa la examenul de traseu cu un Ford vechi, special amenajat în acest scop. Maşina respectivă avea, chiar lângă scaunul şoferului, un ditamai orificiul, prin care se vedea drumul. Candidatul căruia i se cerea să parcheze maşina într-un spaţiu îngust vedea, prin acel orificiu, semnele colorate trasate pe şosea; dacă citea, concomitent, şi indicaţiile detaliate atârnate în spatele oglinzii, pentru a-şi da seama la care dintre semnele colorate trebuia să răsucească volanul spre

stânga pânã la capăt şi la care dintre ele trebuia să pună în marşarier, parca fără cusur. Am fi putut, de asemenea, să oferim de la bun început o sumă de bani consistentă, fără a ne mai înscrie la curs. Ca om de afaceri, ştiam că mita era inevitabilă în anumite împrejurări. Dar, cum Füsun spunea fără înconjur că n-avea să le dea nici un sfanț poliţiştilor care o picaseră, ne-am continuat lecţiile în parcul Yildiz.

         Manualul solicitat la examen stabilea sute de reguli mărunte care se cereau a fi respectate în timp ce conduceai maşina. Nu era suficient ca aspirantul la carnetul de şofer

să conducă autovehiculul aşa cum se cuvenea - el trebuia să dovedească, prin gesturi vizibile, că aplica acele reguli: de pildă, să pună mâna pe oglinda