Fusese într-adevăr valul care prevestea sfîrşitul furtunii; în urma lui valurile celelalte păreau blajine, spălau obosite bordajul goeletei, parcă mirate că ea le mai ţine drumul.

― Ce-a fost asta, domnule? întrebă Gherasim, sfîrşind abia acum să se închine.

Căpitanul răsuflă adînc şi îşi desfăcu legăturile.

― Valul de vreme bună! răspunse, punînd mîna pe cîrmă.

Şi totuşi, vîntul sufla încă, şuierînd pe punte, iar valurile, din nouă unul tot mai zgîlţîia corabia, făcînd-o să geamă şi să pîrîie. Bompresul se hîţîna în prova, şi straiul care pornea din vîrful lui, slăbit, lăsa arborele mic să se smucească, izbindu-se în etambreu, gata să se frîngă.

― E ruptă subarba! vesti Mihu, apropiindu-se fuga. Era de mirare că se rupsese numai atîta. Coborîră repede focul şi schimbară drumul spre sud-vest, rămînînd numai cu trinca, tocmai acum la spartul tîrgului. Dar dacă nu se despovăra catargul fără întîrziere n-ar fi fost de mirare ca la sfîrşit, cînd îşi dădea duhul, uraganul încă primejdios, să facă mai mult decît putuse cînd sufla în toată dezlănţuirea.

Haralamb, legat cu parîme, îşi dădu drumul în jos, pînă ce găsi capetele lanţului şi aşa, spînzurat deasupra apei, cu bompresul în creştet, se chinui timp de două ore să le lege cu o cheie de împreunare. În tangajul corăbiei, parcă mai mare acum, cînd primeau valurile din pupa, nu o dată i se întîmplă să se scufunde, cu bompres cu tot, în apă, şi să rămînă aşa mai multe clipe, spre spaima celor de sus care nu ştiau dacă nu se îneacă.

Cădea amurgul cînd treaba fu sfîrşită. Straiul slăbit era întins la loc şi putură ridica iar focul. Cum îşi vedea oamenii trudiţi, uzi, flămînzi, fără pic de vlagă, şi cum vîntul sufla încă puternic, căpitanul hotărî ca în noaptea asta să continue drumul aşa, cu focul şi cu trinca, şi abia a dona zi să ridice celelalte pînze.

― Acu’ ai putea să-mi faci un ceai, Ismaile; un ceai cu rom în cana aia mare! zise Haralamb, scuturîndu-se de apă ca un dine ieşit din gîrlă.

Bucătarul, care uitase cu desăvîrşire că ghiaurul cu ochi verzi ridicase odată iaşmacul de pe faţa Laleliei, îl bătu voios pe umăr:

― Dam, dam ceai cald şi rom; tu băiat bun, Haralambie!

Cerul spre apus se limpezise şi soarele înfrîngea norii. Anton Lupan îl luă pe Mihu să facă punctul împreună. Musul coborî în cabină, aduse sextantul şi se urcă deasupra tambuchiului, luptîndu-se cu balansul corăbiei şi cu balansul cizmelor.

― Bre, Ieremia, aduceam apă fuga! strigă Ismail, scoţînd capul pe gura tambuchiului.

Ieremia cobori scările, luă găleata şi se duse la butoiul de lingă bucătărie.

― Mă, turcule, bombăni după o clipă, ai lăsat cepul afară şi s-a dus dracului toată apa. Ţi-e gîndul la neveste, fir-ai al naibii!

Ismail protestă, cu indignare:

― Nu lăsam. Punem cep bine…

Nu-şi sfîrşi vorba că glasul lui Ieremia se auzi iar, de data asta mai puţin nepăsător decît prima oară:

― Mă, care-aţi fost orbi şi-aţi rupt cepurile? Vreţi să răbdăm de sete în mijlocul oceanului?

Iar o clipă mai tîrziu izbucni cu spaimă, chemînd pe toată lumea:

― Fraţilor, nenorocire! Nu mai avem apă! Butoaiele sînt goale, toate, aracan de mine!

Deznădejdea flutura din aripi printre pînze, întunecînd soarele care vestise solemn sfîrşitul furtunii…

CAPITOLUL  XXI

Plînsul plutaşului

Întreg echipajul Speranţei stătea încremenit pe punte, privind cu ochii morţi şi cu gura mută butoaiele goale. Nimeni nu-şi dădea seama ce se întîmplase, dar puteai să-ţi închipui că, în hora bezmetică stîrnită de uragan, cînd nici unui nu mai fusese stăpîn pe mişcările lui, cînd balansul corăbiei îi aruncase dintr-un bord în altul, lovindu-i de catarge, de ghiuri, de parapet, de butoaiele legate pe punte, cine mai ştie care din ei se proptise cu piciorul, cu umărul, cu şalele în cepuri şi le rupsese fără să le audă trosnind, fără să simtă apa de băut curgînd laolaltă cu cealaltă apă, venită de sus. Puteai oare şti care din ei era pricina acestei nenorociri? Şi dacă l-ai fi ştiut, îl puteai oare învinui?

― Vedeţi ce-a mai rămas de la cep în jos şi adunaţi apa cu grijă! porunci căpitanul, silindu-se să-şi ascundă îngrijorarea.

Îngrijorarea deocamdată, dar aproape de ea era deznădejdea cea care-şi flutura aripile pe deasupra punţii.

De la cep în jos ar mai fi putut să rămînă încă multă apă, dar, din nenorocire, în timpul balansului, o bună parte din ea ţîşnise afară. Echipajul dezlegă butoaiele şi, străduindu-se să nu mai piardă nici o picătură, adună în găleată tot ce mai rămăsese înăuntru. Aşa izbutiră să strîngă abia vreo patruzeci de litri, cu care umplură un sfert din rezervorul aflat în bucătărie.

În acest timp căpitanul făcuse, cu aproximaţie, un calcul de longitudine şi altul de latitudine, şi constatase, cuprins de nelinişte, că în timpul furtunii, cu toată silinţa de a merge către sud-vest, Speranţa alunecase spre răsărit şi ieşise cu peste cincizeci de mile din calea obişnuită a vapoarelor. În seara de 20 septembrie corabia se găsea la 4° latitudine nordică şi cam la 23° longitudine vestică, cea mai neprielnică zonă pe care puteau s-o întîlnească. Instrucţiunile Nautice prevedeau pentru aceste locuri acalmii îndelungi, urmate de izbucniri neregulate ale vîntului. Se aflau în zona de ciocnire a celor două alizee, care încearcă să se domine unul pe altul, fără să izbutească, dînd naştere numai la perturbări sîcîitoare.

Din fericire, erau prevăzute totdeodată ploi zilnice, de obicei torenţiale, care puteau să dea bogate provizii de apă. Dar prevederile Instrucţiunilor Nautice nu se împlinesc totdeauna, mai ales acelea de care ai nevoie!

Situaţia fiind îngrijorătoare, Anton Lupan îşi adună echipajul şi îi vorbi astfel:

― Băieţi, ne aşteaptă o grea încercare! Avem patruzeci de litri de apă şi drumul nostru s-ar putea să mai ţină douăzeci de zile. Dacă va ploua sau dacă vom întîlni un vapor care să ne ajute, cu atît mai bine; noi însă nu trebuie să ne bizuim pe asta. Am trecut printr-o încercare puţin obişnuită; Gherasim şi Ismail, care sînt marinari din copilărie, pot să vă spună că un asemenea uragan nu întîlneşti în toate zilele, iar dacă