îl întîlneşti, nu totdeauna scapi teafăr. Corabia, o ştiţi doară, nu ne-a făcut de ruşine, iar voi v-aţi purtat vitejeşte. Trebuie să arătaţi încă o dată bravura voastră, ca să scăpăm teferi şi din noua încercare.

Căpitanul îşi privi oamenii, apoi adăugă, cu hotărîre:

― Nu vă ascund că s-ar putea să fie mult mai grea decît prima!

― Sîntem gata la orice, domnule! zise Ieremia.

― Bine! Va trebui să împărţim apa astfel, încît să ne ţină douăzeci de zile. Vă spun iarăşi, dacă va ploua sau dacă vom întîlni un vapor, cu atît mai bine. Pînă atunci însă, raţia de apă a unui om va fi un pahar pe zi, drămuit cu străşnicie. Mai avem cincizeci de sticle de vin şi cîteva de rom, dar pe acestea din urmă n-are rost să le punem la socoteală. Cine vrea, poate să amestece apa cu vinul, pe care o să-l împărţim la fel, cu grijă. Pot să mă bizui pe tăria voastră, sau e mai bine să punem apa sub pază? Oamenii se priviră cu nedumerire.

― Cum adică, domnule, întrebă Ieremia, să ne furăm unul altuia picătura de apă de la gură? Doar sîntem oameni!

― Bine! Însă cînd setea o începe să ne chinuiască, ispita o să fie mare, Ieremie!

― O să răbdăm cît om putea, şi cînd n-o mai fi rost, o să venim să-ţi spunem: păzeşte apa, că altfel…

Ceilalţi începură să rîdă. În clipa aceea, încă nici unul nu putea să-şi închipuie ce chinuri cumplite îi aşteptau zilele viitoare.

Instrucţiunile Nautice prevedeau calm, apoi vînt neregulat şi ploi torenţiale. Dintre toate, cea mai binevenită, fireşte ar fi fost ploaia. Dar…

În prima zi, vîntul, care peste noapte mai bătuse pe urmele uraganului, se linişti, şi pe la ceasurile zece începu să se simtă năduful. Oamenii îşi primiră raţia de apă, şi fiecare se aşeză pe punte, nehotărît, întrebîndu-se: s-o bea acum, sau la prînz; s-o bea toată odată, sau s-o soarbă pe îndelete, în picături, ca să-şi ţină gîtlejul umezit cît mai multă vreme?

― Fie ce-o fi! zise Haralamb. Ce să mă chinuiesc atît?

Şi răsturnă paharul pe gît. Ismail îl privi mustrător:

― Alta nu dam!

― Nici n-am nevoie; ca să-ţi spun drept, nu-mi era sete de loc. Am băut-o să scap de grijă.

Gherasim îşi deşertă paharul într-un bidonaş pe care îl agăţă de catarg, la umbră, sub tenda întinsă pe punte. Văzînd aşa, ceilalţi făcură la fel, căci fiecare avea bidonaşul lui. Dar Cristea Busuioc, după ce goli paharul încet, să nu piardă nici o picătură din lichidul preţios, îl umplu la loc, întîi pe un sfert, apoi încă o dată pe-atît si-l dădu pe gît, mulţumit că păstrase jumătate pentru mai tîrziu.

Deocamdată, tuturor, lupta cu setea li se părea un joc. Un pahar de apă? Dar înainte, cînd butoaiele erau pline şi nimeni nu-i oprea să umble la cep oare cît beau pe zi?… Iată că nu-şi puteau aminti de loc. Ce, un pahar să fie oare atît de puţin?

Îndată după prînz, cînd orice urmă de vînt pieri şi oceanul începu să adoarmă, lăptos în lumina soarelui de la ecuator, fiecare începu să se uite la bidonaş cu jind.

― Bre Ismaile, zise Haralamb, zîmbind strîmb, să nu care cumva să te prind la robinet! Că dacă apa-i în grija ta, nu înseamnă să bei cît pofteşti!

Bucătarul se făcu roşu. Dar Haralamb nu voise să-l supere, ci vorbise aşa, de necaz că îşi băuse toată apa la început, fără măcar să-i fi simţit gustul. Vru să mai zică o vorbă, apoi îşi simţi gîtul cleios şi tăcu, înghiţind în sec.

Cu toată zăpuşeala, după-amiaza trecu destul de uşor, iar la căderea serii, cînd cerul se răcori, oamenii păreau voioşi şi încrezători.

― Lasă, domnule, că o să treacă şi asta. Crezusem că o să fie mai greu.

A doua zi, spre nord, nord-est, se zări o dîră de fum.

― Un vapor! strigă omul de veghe, trezit ca din somn. Toată lumea se înghesui lingă parapet. Anton Lupan se uită cu ocheanul.

― Da, e un vapor! Dacă ne vede, sîntem salvaţi. Să nu spunem că n-avem noroc!

Peste cîteva ceasuri, care trecură în zbucium, corpul vaporului ieşi de sub orizont desluşindu-se limpede, deşi foarte departe, în drum spre sud-vest.

― Trebuie să-i facem semne, zise căpitanul. Altfel n-o să ne vadă şi o să-şi cate de drum.

Gherasim luă o şipcă şi îi legă la cap un şomoiog de cîlţi pe care-l îmbibă cu smoală topită în petrol.

― Mihule, hai, că tu eşti ăl mai sprinten, ia-l, urcă-te în vîrful catargului şi dă-i foc.

Peste cîteva clipe, musul, agăţat cu o mînă de măr, flutura cu mîna cealaltă torţa aprinsă care scotea un fum negru şi gros.

Între timp, pe punte, oamenii ceilalţi trăgeau salve cu puştile; căpitanul nădăjduia ca în liniştea oceanului împuşcăturile să se audă pînă la orizont. Într-adevăr, fie că le auzise, fie că văzuse fumul, peste vreo jumătate de ceas vaporul îşi schimbă drumul cu două-trei carturi, îndreptîndu-se spre locul unde se afla Speranţa cu pînzele fără pic de vînt.

Echipajul începu să chiuie, voios:

― Vine, sîntem scăpaţi! Scăpaţi, fraţilor!

― Am să beau o vadră de apă, zise Haralamb. Hai, Ismaile, dă-mi o arvună, că mi-e sete rău.

― Nu dam! se împotrivi bucătarul, prevăzător. Pînă nu vedeam butoi plin, nu dam un strop!

Haralamb înghiţi iarăşi în sec, furios, dar nu mai stărui, ca să nu se arate prea pofticios în ochii celorlalţi.

Vaporul salvator înainta greoi. Era o navă veche, odinioară cu trei catarge, căreia i se adăugaseră maşini. În locul catargului de la mijloc se ridica un coş înalt, care umplea cerul de fum. Cu ocheanul se vedea că purta pavilion nemţesc, dar abia după două ceasuri se apropie atît încît să i se poată citi numele, Wotan, scris cu litere albe la prova. Ceva mai tîrziu vaporul se afla la cîteva sute de paşi, frămîntînd apa cu zbaturile. Cei de pe puntea Speranţei îl văzură pe căpitan, un om scund şi gras, aplecat peste parapetul dunetei, cu megafonul la gură.

― Cine sînteţi? Ce vreţi?

Anton Lupan aşteptă încă un timp, apoi în lipsa unui megafon, îşi făcu mîinile pîlnie la gură şi strigă în limba lui Wotan:

― Goeleta Speranţa, de la Sulina, România. Am pierdut întreaga provizie de apă. Puteţi