Căpitanul vaporului se aplecă spre maşini, dădu o poruncă, parcă nemulţumit, şi îndată zbaturile începură să se învîrtească mai lin. Cîteva minute mai tîrziu, cele două vase se aflau bord la bord, în mijlocul oceanului pustiu.

― Cine-i căpitanul? strigă omul gras de pe dunetă.

― Eu!

― Vino sus!

Un marinar aruncă o scară de frînghie peste bord şi într-o clipă Anton Lupan se afla pe puntea lui Wotan, neagră de fum. Totul era afumat aici, catargele, pînzele strînse pe ghiuri, cîrma, oamenii. Pe obrazul gras al căpitanului, sudoarea săpa dîre şerpuite, care adunau urmele de fum sub fălci, de unde alunecau îngroşate pe gît, sub tricoul înnegrit.

― Numele meu e Peter Schmidt, vorbi căpitanul, întinzîndu-i mîna lui Anton Lupan. De unde veniţi?

― De la Gibraltar, în drum spre Pernambuco.

― Şi cum aţi plecat fără apă la un asemenea drum?

― Am avut o mie şase sute de litri, dar am înfruntat un uragan şi nu ştiu cum, printr-un accident nefericit, cepurile butoaielor s-au rupt.

― Ciudat accident!…

Anton Lupan începu să rîdă:

― Domnule, probabil eşti păţit rău, dacă te arăţi atît de bănuitor!

Căpitanul vaporului îl privi, de sus pînă jos, apoi spuse, nu tocmai binevoitor:

― Bine, am să vă dau două sute de litri, deşi…

În clipa aceea, uşa unei cabine de sub dunetă se deschise şi un om cu înfăţişarea de uriaş, cu obrazul mototolit de pernă şi cu ochii umflaţi de somn se ivi pe punte, jos, ştergîndu-şi cu dosul mînecii năduşeala de pe gît.

― Ce s-a întîmplat, Peter? întrebă arţăgos. De ce-ai oprit?

― E o goeletă românească, răspunse căpitanul cu glasul unui subaltern. Au pierdut apa şi ne roagă…

Omul de jos urcă scările pe dunetă şi se opri în faţa lui Anton Lupan, fără să-i întindă mîna, privindu-l duşmănos.

― Unde mergi? întrebă scurt, sfredelindu-l cu ochii.

― Am mai răspuns o dată căpitanului.

― El e căpitan, dar stăpînul aici sînt eu!

Anton Lupan se stăpîni:

― Deoarece soarta echipajului e în primejdie, sînt obligat să suport interogatoriul dumitale, domnule. Venim de la Gibraltar şi mergem la Pernambuco, iar de acolo spre strîmtoarea lui Magellan.

Uriaşul îi aruncă o privire mustrătoare căpitanului său, ca şi cum i-ar fi spus: „Vezi, Peter, dacă nu deschizi ochii?” Apoi vorbi, cu un zîmbet dispreţuitor:

― După aur?

― Nu, domnule, sîntem marinari.

― Atunci ce căutaţi în Ţara de Foc?

― Vrem să explorăm ţinutul necunoscut dintre canalul Beagle şi Ocean…

― Vezi, Peter! zise uriaşul, mustrîndu-l pe căpitan, de data asta cu glas auzit.

Apoi se apropie de Anton Lupan, pînă ce îl atinse cu pieptul, silindu-l să se tragă o jumătate de pas înapoi.

― Şi ce vrei de la noi? Apă… Nu-ţi dau!

― Nu te pot sili, domnule; dar vreau să ştii că e în joc viaţa a şapte oameni.

Căpitanul vaporului stătea alături, cu umerii încovoiaţi, privind nevolnic în jos. Uriaşul rînji, îşi puse mîinile în şolduri şi privindu-l pe Anton Lupan printre pleoape, răspunse încet, scrîşnind:

― Cu atît mai bine! Să crăpaţi toţi aici! Nu-i nevoie să fim prea mulţi în Ţara de Foc!

― Domnule, te rog să mă crezi, dacă dumneata te duci acolo pentru aur, noi căutăm altceva. Am un prieten care a plecat înainte şi nu urmărim decît să străbatem un ţinut rămas necercetat pînă azi…

― Destul! Nu-ţi dau!

Căpitanul Speranţei îşi aminti deodată, cu spaimă, primejdia care pîndea echipajul său şi, călcîndu-şi pe inimă, vru să stăruie, să implore, să ceară milă, dar înainte de a scoate un cuvînt citi răspunsul în ochii cruzi ai omului din faţa sa.

― Peter, porunci acesta, dă-i drumul! Haide, domnule, coboară, n-avem timp de pierdut!

Anton Lupan coborî scara de frînghie, năuc, simţind că totul se clatină în jurul său. Era de neînchipuit: şapte oameni răbdau de sete în mijlocul oceanului, în primejdie de a pieri – şi alt om, care avea salvarea în mîinile lui, putînd s-o ofere fără nici o osteneală, o refuza şi se îndepărta, rînjind. Atîta cruzime nu ţi-ar fi arătat nici cel mai învrăjbit duşman!

Vaporul fluieră lung şi sub punte maşinile greoaie începură să huruie. Anton Lupan se mai uită o dată în sus, nădăjduind că uriaşul se va răzgîndi, că voise să facă numai o glumă sinistră; dar acesta stătea cu mîinile încleştate pe parapet şi pe chipul lui de piatră se putea citi vechea hotărîre, de neclintit.

În clipa următoare, împins de o ultimă nădejde, de un gînd salvator, căpitanul Speranţei se năpusti în cabină, la Martin Stricland. Dacă omul crud de pe Wotan era un căutător de aur, poate pasagerul său îl cunoştea, poate măcar auziseră unul de altul, şi chiar dacă nu era aşa, poate vorbeau altfel, o limbă a lor, cu care asemenea oameni se înţeleg în unele clipe, oricît de mare ar fi concurenţa în joc.

― Domnule, vino repede sus! Martin Stricland deschise un ochi:

― Unde sîntem? Am ajuns?

― Nu; sîntem în mijlocul oceanului şi nu mai avem apă de băut.

― Să nu vă atingeţi de whisky-ul meu!

― Nouă ne trebuie apă, n-avem nevoie de whisky! Vino pînă sus: e un vapor, ar putea să ne ajute, dar nu vor. Dumneata poate ai să te înţelegi mai bine cu ei.

― Eu n-am nevoie de apă; beau whisky.

Anton Lupan nu se mai putu stăpîni; se repezi la el, cu obrazul roşu, şi-l apucă de piept:

― Dar nu înţelegi, nemernicule, că dacă murim noi ai să crapi şi tu aici, în mijlocul oceanului, cu tot whisky-ul tău?

Şi, în prada furiei, a deznădejdii, îl luă pe Martin Stricland de umeri, îl aruncă în uşă, apoi îl împinse pe scări, ca pe un balot.

Vaporul începuse să se îndepărteze, huruind, în vreme ce echipajul Speranţei, lîngă parapet, îl privea înlemnit.

― Pentru asta ai să-mi plăteşti! urlă Martin Stricland, îmbrîncit pe punte. În contract nu se prevede…

Văzîndu-l, uriaşul de pe Wotan făcu ochii mari şi scoase un strigăt, în vreme ce, cu un gest fulgerător, îşi trăgea revolverul din buzunar.

― Clark Norman! Te-am prins!

Martin Stricland ridică ochii, îl recunoscu şi păli.

― Schlimbach! strigă, ducînd mîna la buzunar.

Dar mai înainte ca el să scoată revolverul, Schlimbach slobozi trei gloanţe la rînd. Căpitanul vaporului se repezi la acesta şi-l apucă de umeri, încercînd să-l smulgă de lîngă parapet. Martin Stricland, neatins de glonţ, se ascunse după catarg, scoase revolverul, ochi cu chipul schimonosit, şi în clipa cînd Anton Lupan se repezea să-i ia arma