Omul pe care Martin Stricland îl numise Schlimbach, mugi, se smulse din mîinile căpitanului şi se aplecă peste balustradă, cu revolverul întins. Gloanţele începură să piuie prin aer, pe deasupra punţii; undeva se auzi un geam zornăind, în vreme ce uriaşul răcnea:

― Exploratori!… Ţinut necercetat!… Ai văzut, Peter, pe cine vroiai să scapi?

Anton Lupan izbuti să-l prindă pe Martin Stricland de mîini şi, răsucindu-i-le, să-l doboare la pămînt.

― Ajunge! strigă la cel de pe vapor. Dacă aveţi ceva de împărţit, răfuiţi-vă între voi, dar nu-mi omorîţi oamenii!

În acest timp, pe Wotan, cîţiva marinari urcară în fugă scările dunetei şi, împreună cu căpitanul, izbutiră să pună mîna pe uriaşul dezlănţuit.

― Te aştept la Punta Arenas! strigă acesta, zbătîndu-se în mîinile lor. Mă auzi, Norman? Pregăteşte-ţi pielea să ti-o găuresc, dacă nu cumva au să ţi-o roadă peştii, aici.

― Aşteaptă-mă, Schlimbach! De mult voiam să te întîlnesc! strigă Martin Stricland, de pe puntea Speranţei.

Vaporul începu să fluiere lung, ca să le acopere glasurile. Huruitul maşinii crescu şi zbaturile prinseră să se învîrtească, vijelios. Schlimbach nu mai putea fi auzit, dar Martin Stricland, cu chipul schimonosit, cu ochii sticloşi, continua să strige în timp ce-l tîrau spre cabina lui:

― Am să-ţi plătesc tot! Aşteaptă-mă, n-am să-ţi rămîn dator!…

Wotan se îndepărta greoi către sud-vest, lăsînd peste apă o trenă grea de fum; apoi fluierul conteni, dar maşinile se auziră huruind încă mult timp.

Pe înserat, vaporul se pierdu la orizont, pe urmă se risipi şi fumul – şi Speranţa rămase singură, părăsită, în mijlocul oceanului pustiu.

* * *

A patra zi setea chinuia oamenii, neîndurător. Ei ar fi răbdat cu bravură, fără să se plîngă, dar aproape tuturora gîtul începuse să li se umfle, împiedicîndu-i aproape cu totul să se mai poată hrăni; fiecare înghiţitură era un chin atît de groaznic încît li se părea mai uşor să îndure, pe lîngă sete, şi foamea. Dar în felul acesta, slăbiciunea li se întindea în trup, luîndu-le şi curajul, şi vlaga.

Răpuşi de căldura soarelui ecuatorial, care la prînz îi lovea în creştet, oamenii se tîrau ca nişte umbre pe sub tenda întinsă fără nici un folos, coborau în cabină, căutînd un loc unde creierul să nu le fiarbă în cap, dar sub punte, aerul era atît de înăbuşitor, încît după un ceas de chinuri se întorceau sus. Zadarnic îşi turnau unul altuia ghiordele cu apă în cap; dacă în primele clipe se simţeau uşuraţi, îndată după aceea chinul reîncepea, mai neîndurător. Pe deasupra, lumina soarelui era atît de orbitoare, încît pătrundea ca nişte pumnale în ochi, răscolind fundul orbitelor, fără să ai nici un mijloc de apărare împotriva ei.

Ca viaţa să fie mai apăsătoare şi viitorul mai ameninţător, în jurul corăbiei începură să roiască rechini, din ce în ce mai numeroşi, parcă presimţind un apropiat festin. La început Anton Lupan ucisese cu carabina cîţiva din ei – nu fiindcă i-ar fi folosit la ceva, ci numai din ură faţă de aceste nesăţioase bestii ale oceanului. Rechinul lovit înroşea apa în jur, apoi se scufunda ca o bucată de plumb şi deasupra nu rămîneau decît vîrtejurile stîrnite de semenii lui, care probabil se năpusteau să-l înfulece, luptîndu-se sălbatic între ei.

Viaţa oceanului era o luptă crîncenă şi necruţătoare – dar cînd se gîndea la unii oameni întîlniţi în drum, începînd cu Spînu şi terminînd cu Schlimbach, uriaşul de pe Wotan, Anton Lupan îşi dădea seama că pe pămînt faptele nu se petreceau mai blînd. Atunci, cu toate suferinţele trupului, se uita la oamenii săi, tot atît de chinuiţi ca şi el, dacă nu mai mult, şi simţea în suflet o mare căldură pentru ei. Erau împreună de atîta timp, şi pînă acum nici o neînţelegere adevărată nu le tulburase viaţa la bord. Poate fiecare dintre ei, sau măcar unii, în alte împrejurări ar fi putut să fie duşmănoşi şi neîndurători – dar aici, fiindcă el găsise cheia inimilor lor, vieţuiau într-o armonie atît de întreagă, de sinceră şi cuprinzătoare, încît erai înclinat să crezi, să speri într-o armonie a universului întreg.

Iar zilele treceau, copleşite de arşiţă, cu scurte şi aprige răbufniri de vînt, fără ca vreo salvare să apară la orizont; nu se vedeau decît uneori neguri destrămate, care te făceau zadarnic să crezi că ar fi nori de ploaie sau fumul unui vapor. Şi chiar dacă ar fi fost vreun vapor, Speranţa se afla cu mult prea departe din calea lui, ca să poată nădăjdui ajutor.

Oamenii stăteau uneori aplecaţi peste parapet, privind îndobitociţi apa oceanului, întrebîndu-se poate, cu nedumerire şi cu adîncă deznădejde, de ce-o fi aşa multă şi de ce nu le-o fi de nici un folos? Nici măcar să se arunce în valuri nu le era îngăduit, să-şi răcorească îndelung, cu nesaţ, trupul arzător, căci rechinii se roteau în jurul corăbiei, aşteptîndu-şi prada, răbdători. Atunci se amăgeau iarăşi, turnîndu-şi apă cu ghiordelul în cap, dar ghiordelul era greu şi în istoveala lor abia îl puteau trage pe bord.

Ismail păzea apa cu străşnicie – deşi nimeni, niciodată nu încercase să smulgă de la el măcar o picătură peste paharul cuvenit. Din păcate, chiar şi această raţie infimă începea să nu mai fie bună de băut; apa stătută, clocită la căldură pe fundul rezervorului neprimenit, era din ce în ce mai tulbure, mai ruginie, mai vîscoasă, pînă ce căpătă culoarea şi mirosul bălţilor putrezite pe timp secetos.

Unii, după ce o strecurau prin batistă, încercau să o amestece cu vin; aşa se subţia şi putea fi băută mai uşor, dar potolea setea mai puţin.

Într-o zi, Haralamb, cel mai necumpătat dintre toţi, după ce îşi bău paharul cu apă, simţind că nu mai poate indura setea, că înnebuneşte şi se aruncă în gura rechinilor, sorbi, unul după altul, nesăţios, două pahare cu vin. Cîteva minute după aceea se prăbuşi pe punte, aproape în delir, chinuit de greţuri, de ameţeli şi de arsuri.

Cînd mai tîrziu îşi reveni, văzîndu-l cît era de pierdut şi de chinuit, căpitanul îl dezlegă pe Ismail să-i dea încă un pahar cu apă, dar Haralamb, deşi fără puteri, ridică ochii, cu trufie,