— O, nu, gemu maiorul Danby, începând să-şi mângâie faţa asudată cu palmele ambelor mâini. Nu se poate să fugi. Unde poţi fugi? Unde te poţi duce?

  — În Suedia.

  — În Suedia?! exclamă uimit maiorul Danby. Ai de gând să fugi în Suedia? Eşti nebun?

  — Orr a reuşit.

  — O, nu, nu, nu, nu, se rugă maiorul Danby. Nu, Yossarian, n-o să ajungi niciodată acolo. Nu poţi fugi în Suedia. Nici măcar nu poţi vâsli.

  — Dar pot să ajung la Roma, dacă o să-ţi ţii gura după ce o să pleci de aici şi o să-mi dai o şansă să fac o plimbare. Vrei?

  — Dar te vor găsi, îi replică disperat maiorul Danby. Te vor aduce înapoi şi te vor pedepsi şi mai aspru.

  — Vor trebui să se căznească al naibii de tare ca să mă prindă de data asta.

  — Se vor căzni al naibii de tare. Şi chiar dacă nu te vor găsi, ce viaţă vei avea? Vei fi întotdeauna singur. Nimeni nu va fi vreodată de partea ta şi vei trăi mereu în pericol de a fi trădat.

  — Aşa trăiesc acum.

  — Dar nu se poate să le întorci pur şi simplu spatele tuturor responsabilităţilor şi să fugi de ele, insistă maiorul Danby. Este un gest negativ. Este o fugă de realitate.

  Yossarian râse cu dispreţ şi clătină din cap.

  — Nu fug de responsabilităţi. Fug spre ele. Nu este un gest negativ să fugi ca să-ţi salvezi viaţa. Ştii cine fuge de realitate, Danby, nu-i aşa? Nici eu, nici Orr.

  — Domnule capelan, te rog, discută cu el. Dezertează. Vrea să fugă în Suedia.

  — Minunat! se bucură capelanul, aruncând mândru pe pat o faţă de pernă plină cu hainele lui Yossarian. Fugi în Suedia, Yossarian. Iar eu o să rămân aici şi o să perseverez. Da, o să perseverez. O să-i cicălesc şi o să-i pisez pe colonelul Cathcart şi pe colonelul Korn, ori de câte ori îi voi vedea. Nu mi-e frică. O să mă iau chiar şi de generalul Dreedle.

  — Generalul Dreedle nu mai e, îi aminti Yossarian, punându-şi pantalonii şi vârându-şi zorit poalele cămăşii în ei. În locul lui e generalul Peckem.

  Încrederea clocotitoare a capelanului nu şovăi nici o clipă.

  — Atunci o să mă iau de generalul Peckem şi chiar şi de generalul Scheisskopf. Şi ştii ce-am să mai fac? O să-i dau un pumn în nas căpitanului Black chiar prima dată când o să-l văd. Da, o să-i dau un pumn în nas. O s-o fac atunci când vor fi de faţă o mulţime de oameni, ca să nu aibă ocazia să-mi întoarcă pumnul.

  — Aţi înnebunit amândoi? protestă maiorul Danby şi, chinuit de groază şi exasperare, îşi bulbucă ochii în orbite. V-aţi pierdut minţile amândoi? Yossarian, ascultă…

  — E un miracol, îţi spun, proclamă capelanul, luându-i de talie pe maiorul Danby şi învârtindu-l într-un vals, cu coatele întinse. Un adevărat miracol. Dacă Orr a putut vâsli până în Suedia, atunci pot şi eu să obţin o victorie asupra colonelului Cathcart şi a colonelul Korn, dacă perseverez.

  — Domnule capelan, vrei te rog să taci? îl rugă maiorul Danby politicos, desprinzându-se de el şi mângâindu-şi fruntea asudată cu un gest fugar.

  Se aplecă spre Yossarian, care se întindea să-şi ia pantofii.

  — Dar colonelul…

  — Puţin îmi pasă.

  — Asta s-ar putea să…

  — Să-i ia dracu' pe amândoi!

  — Asta s-ar putea să-i ajute, se încăpăţână să insiste maiorul Danby. Te-ai gândit la asta?

  — N-au decât să prospere nemernicii, nu-mi pasă, de vreme ce nu pot face nimic altceva decât să-i pun într-o situaţie proastă prin fuga mea. Acum am responsabilităţile mele, Danby. Trebuie să ajung în Suedia.

  — N-ai să reuşeşti. E imposibil. E aproape o imposibilitate geografică să ajungi acolo de aici.

  — Ce naiba, Danby, ştiu asta! Dar măcar o să încerc. La Roma e o puştoaică a cărei viaţă aş vrea s-o salvez, dacă reuşesc s-o găsesc. O s-o iau cu mine în Suedia, dacă reuşesc să dau de ea, deci nu este un gest total egoist, nu?

  — E absolut o nebunie. Conştiinţa nu-ţi va da pace niciodată.

  — Dumnezeu s-o binecuvânteze, râse Yossarian. N-aş vrea să trăiesc fără a avea îndoieli puternice. Nu-i aşa, domnule capelan?

  — O să-i dau un pumn în nas căpitanului Black chiar prima oară când o să-l văd, declară victorios capelanul, boxând în aer şi ţopăind stângaci. Uite-aşa!

  — Dar cum rămâne cu ruşinea? întrebă maiorul Danby.

  — Care ruşine? Mi-e mai ruşine acum.

  Yossarian făcu un nod solid la al doilea şiret şi sări în picioare.

  — Danby, sunt gata. Ce zici? O să-ţi ţii gura şi o să mă laşi să fac o plimbare?

  Maiorul Danby îl privi în tăcere pe Yossarian, cu un zâmbet ciudat, trist. Nu mai transpira şi părea complet calm.

  — Ce-ai face dacă aş încerca să te opresc? întrebă el, prefăcându-se supărat. M-ai bate?

  Yossarian reacţionă la întrebare arătându-se surprins şi jignit.

  — Nu, bineînţeles că nu. De ce spui asta?

  — O să te bat eu, se lăudă capelanul, ţopăind foarte aproape de maiorul Danby şi făcându-se că boxează. Pe tine, pe căpitanul Black şi poate chiar şi pe caporalul Whitcomb. N-ar fi minunat să descopăr că nu mai trebuie să-mi fie frică de caporalul Whitcomb?

  — Ai de gând să mă opreşti? îl întrebă Yossarian pe maiorul Danby, fixându-l cu privirea.

  Maiorul Danby se îndepărtă de capelan şi nu mai ezită nici o clipă.

  — Nu, bineînţeles că nu! izbucni el şi deodată începu să-şi fluture ambele braţe spre uşă, cu un gest insistent şi exuberant. Bineînţeles