— Milo este acum amic la toartă cu colonelul Cathcart. L-a numit pe colonelul Cathcart vicepreşedinte şi i-a promis un post important după război.

  — Atunci ne va ajuta ex-caporalul Wintergreen, rosti Yossarian. Îi urăşte pe amândoi şi treaba asta îl va înfuria.

  Maiorul Danby clătină din nou din cap cu tristeţe.

  — Milo şi ex-caporalul Wintergreen au fuzionat săptămâna trecută. Acum sunt asociaţi la M & M Enterprises.

  — Deci nu există nici o speranţă pentru noi.

  — Nici o speranţă.

  — Absolut nici o speranţă?

  — Absolut nici o speranţă, acceptă maiorul Danby.

  Îşi ridică după un timp privirea, după ce îşi formase o oarecare idee.

  — N-ar fi bine dacă ar putea să ne dispară, aşa cum i-au dispărut pe alţii, şi în felul acesta ne-ar uşura de toate aceste poveri copleşitoare?

  Yossarian spuse nu. Maiorul Danby căzu de acord, dând din cap melancolic şi coborându-şi din nou privirea; nu mai fu absolut nici o speranţă pentru niciunul dintre ei, până în clipa când explodă brusc un zgomot de paşi pe coridor, iar capelanul, zbierând cât îl ţineau puterile, dădu năvală în încăpere cu electrifiantă veste despre Orr, atât de copleşit de o emoţie ilară, încât a fost incoerent aproape un minut sau două. Lacrimi de sublimă fericire îi scânteiau în ochi şi Yossarian sări din pat, scoţând un urlet incredibil când înţelese în cele din urmă.

  — Suedia? strigă el.

  — Orr! strigă capelanul.

  — Orr? strigă Yossarian.

  — Suedia! strigă capelanul, dând din cap în sus şi-n jos, vesel şi extaziat, umblând de colo-colo fără să se poată stăpâni, rânjind, cuprins de o delicioasă frenezie. E un miracol, îţi spun! Un miracol! Cred din nou în Dumnezeu. Cred cu adevărat. A fost adus de valuri pe ţărmul Suediei, după atâtea săptămâni pe mare! E un miracol.

  — Adus de valuri pe ţărm, pe dracu'! declară Yossarian, ţopăind şi el de colo-colo şi râzând fericit în hohote către pereţi, tavan, capelan şi maiorul Danby. N-a fost adus de valuri pe ţărmul Suediei. A vâslit până acolo! A vâslit până acolo, domnule capelan, a vâslit până acolo!

  — A vâslit până acolo?

  — Aşa a plănuit! S-a dus în mod deliberat în Suedia.

  — Puţin îmi pasă! îi ripostă capelanul, cu acelaşi elan. Este totuşi un miracol, un miracol al inteligenţei umane şi al rezistenţei umane. Uite ce a realizat!

  Capelanul se apucă de cap cu ambele mâini, cocoşându-se de râs.

  — Ţi-l poţi imagina? exclamă el uimit. Ţi-l poţi imagina în barca aia galbenă, vâslind prin Strâmtoarea Gibraltar noaptea, cu vâsla aia albastră minusculă…

  — Cu undiţa târându-se în urma lui, mâncând cod crud tot timpul până în Suedia şi servindu-se cu ceai în fiecare după-amiază…

  — Parcă-l văd! strigă capelanul, înfrânându-şi o clipă euforia, ca să-şi tragă răsuflarea. Este un miracol de perseverenţă umană, îţi spun. Şi exact asta am să fac de acum înainte! Voi persevera. Da, voi persevera.

  — A ştiut ce face clipă de clipă! se bucură Yossarian, ridicându-şi pumnii victorios, de parcă spera să stoarcă din ei vreo revelaţie.

  Se răsuci şi se opri cu faţa spre maiorul Danby.

  — Danby, prostănacule! Există speranţă până la urmă! Nu înţelegi? Chiar şi Clevinger poate că trăieşte undeva în norul lui, ascunzându-se în el până va fi sigur că poate să iasă.

  — Ce tot îndrugi? întrebă nedumerit maiorul Danby. Ce tot îndrugaţi amândoi?

  — Adu-mi mere, Danby. Şi castane. Fugi, Danby, fugi! Adu-mi mere pădureţe şi castane porceşti, pentru că este prea târziu. Ia câteva şi pentru tine.

  — Castane porceşti? Mere pădureţe? Ce naiba să fac cu ele?

  — Să ţi le bagi în obraji, bineînţeles.

  Yossarian îşi aruncă în sus braţele, într-un gest ce exprima o puternică şi disperată autoînvinuire.

  — Ah, de ce nu l-am ascultat? De ce n-am avut puţină încredere?

  — Ai înnebunit? îl întrebă alarmat şi uimit maiorul Danby. Yossarian, vrei să-mi spui te rog despre ce vorbeşti?

  — Danby, Orr a plănuit totul. Nu înţelegi? A plănuit totul, de la bun început. A exersat chiar şi doborârea avionului. A exersat-o în fiecare misiune. Şi eu n-am vrut să merg cu el! Ah, de ce nu l-am ascultat? M-a îmbiat mereu şi n-am vrut să merg cu el! Danby, adu-mi dinţii zâmbaţi şi o supapă de reparat, adu-mi un aer inocent şi nătâng, pe care nimeni nu-l va bănui de vreun dram de inteligenţă. O să am nevoie de toate. Ah, de ce n-am vrut să-l ascult? Acum înţeleg ce încerca să-mi spună. Înţeleg chiar de ce îl pocnea fata aceea cu pantoful în cap.

  — De ce? întrebă tăios capelanul.

  Yossarian se roti şi-l înşfăcă pe capelan de piepţii cămăşii, strângându-i insistent.

  — Domnule capelan, ajută-mă! Te rog, ajută-mă! Adu-mi hainele. Grăbeşte-te, te rog! Am nevoie de ele în clipa asta.

  Capelanul se urni vioi.

  — Da, Yossarian, imediat. Unde sunt? Cum să le iau?

  — Brutalizându-i şi terorizându-i pe toţi cei care vor încerca să te oprească. Domnule capelan, adu-mi uniforma! E pe undeva, pe aici, în spital. O dată în viaţă, fă ceva ca lumea!

  Capelanul îşi îndreptă ferm umerii şi îşi încleştă fălcile.

  — Fii fără grijă, Yossarian. O să-ţi aduc uniforma. Dar de ce îl pocnea fata aceea pe Orr cu pantoful în cap? Te rog, spune-mi.

  — Pentru că el o plătea să facă asta! Dar nu l-a pocnit suficient de tare şi atunci a fost nevoit să vâslească până în Suedia. Domnule capelan, găseşte-mi uniforma ca să pot ieşi de-aici. Roag-o pe sora Duckett. O să te ajute. Ar face orice să scape de mine.

  — Unde te duci? întrebă temător maiorul Danby, când capelanul ţâşni afară din încăpere. Ce ai de gând să faci?

  —