— Da, spuse Yossarian.

  — Vorbesc serios, Yossarian. Ăsta nu e primul război mondial. Nu trebuie să uiţi niciodată că suntem în război cu nişte agresori care nu ne vor lăsa pe niciunul dintre noi în viaţă, dacă vor câştiga.

  — Ştiu asta, răspunse scurt Yossarian, cu o izbucnire bruscă de enervare. Doamne, Danby, mi-am câştigat medalia pe care am primit-o, indiferent care au fost motivele pentru care mi-au dat-o. Am efectuat afurisitele alea de şaptezeci de misiuni. Nu-mi spune mie să lupt ca să-mi salvez ţara. Acum trebuie să lupt puţin ca să mă salvez pe mine. Ţara nu mai e în pericol, dar eu sunt.

  — Încă nu s-a terminat războiul. Nemţii se îndreaptă spre Anvers.

  — Nemţii vor fi învinşi în câteva luni. Iar Japonia va fi înfrântă după alte câteva luni. Dacă ar fi să-mi dau viaţa acum, nu aş face-o pentru ţara mea. Aş face-o pentru Cathcart şi Korn. Aşa că deocamdată îmi blochez colimatorul pentru bombe. De acum încolo, o să mă gândesc numai la mine.

  Maiorul Danby răspunse plin de înţelegere, cu un zâmbet superior.

  — Dar, Yossarian, ce-ar fi dacă toţi ar gândi ca tine?

  — În acest caz, aş fi tâmpit să gândesc eu altfel, nu?

  Yossarian se ridică mai sus în şezut, cu o expresie glumeaţă.

  — Ştii, am strania senzaţie că am mai purtat exact aceeaşi conversaţie cu altcineva. E la fel ca senzaţia pe care o are capelanul că trăieşte totul de două ori.

  — Capelanul vrea să-i laşi să te trimită acasă, observă maiorul Danby.

  — Capelanul poate să se arunce în lac.

  — Of, Doamne, oftă maiorul Danby, clătinând din cap cu părere de rău, dezamăgit. Se teme că s-ar putea să te fi influenţat.

  — Nu m-a influenţat deloc. Ştii ce aş putea să fac? Aş putea să rămân aici în spital şi să vegetez. Aş putea să vegetez foarte comod aici şi să-i las pe alţii să ia decizii.

  — Tu trebuie să iei deciziile, îl contrazise maiorul Danby. Nu poţi trăi ca o legumă.

  — De ce nu?

  În ochii maiorului Danby apăru o privire caldă, visătoare.

  — Trebuie să fie minunat să trăieşti ca o legumă, conchise el, cufundat în gânduri.

  — E oribil, răspunse Yossarian.

  — Ba nu, trebuie să fie foarte plăcut să scapi de toate aceste îndoieli şi presiuni, insistă maiorul Danby. Cred că mi-ar plăcea să trăiesc ca o legumă şi să nu iau decizii importante.

  — Ce fel de legumă, Danby?

  — Un castravete sau un morcov.

  — Ce fel de castravete? Unul proaspăt sau unul stricat?

  — A, unul proaspăt, desigur.

  — Te-ar smulge în floarea tinereţii şi te-ar tăia felii ca să te bage în salată.

  Maiorul Danby se întunecă la faţă.

  — Atunci unul stricat.

  — Te vor lăsa să putrezeşti şi te vor folosi ca îngrăşământ, ca să crească ăia proaspeţi.

  — Atunci cred că nu vreau să trăiesc ca o legumă, spuse maiorul Danby cu un zâmbet de tristă resemnare.

  — Danby, chiar trebuie să-i las să mă trimită acasă? îl întrebă grav Yossarian.

  Maiorul Danby ridică din umeri.

  — E un mod de a te salva.

  — E un mod de a mă pierde, Danby. Ar trebui să ştii asta.

  — Ai putea avea o mulţime de lucruri pe care le doreşti.

  — Nu doresc o mulţime de lucruri pe care le doresc, răspunse Yossarian, apoi bătu cu pumnul în saltea, într-un acces de furie şi neputinţă. Ei, fir-ar să fie, Danby! Mi-au fost ucişi atâţia prieteni în acest război. Nu pot să fac acum un târg. Faptul că m-a înjunghiat căţeaua aia este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

  — Preferi să intri la puşcărie?

  — Tu i-ai lăsa să te trimită acasă?

  — Bineînţeles! declară cu convingere maiorul Danby. Bineînţeles că i-aş lăsa, adăugă el după câteva clipe, mai puţin categoric. Da, probabil că i-aş lăsa să mă trimită acasă dacă aş fi în locul tău, decise el stânjenit, după ce se cufundă într-o cugetare frământată.

  Apoi îşi întoarse scârbit faţa într-o parte, cu un gest ce exprima o disperare violentă şi izbucni:

  — O, da, sigur că i-aş lăsa să mă trimită acasă! Dar sunt îngrozitor de laş şi n-aş putea fi de fapt în locul tău.

  — Dar dacă n-ai fi laş? întrebă Yossarian, cercetându-i îndeaproape. Dacă ai avea curajul să sfidezi pe cineva?

  — Atunci nu i-aş lăsa să mă trimită acasă, declară categoric maiorul Danby, cu o bucurie viguroasă şi cu mult entuziasm. Dar cu siguranţă nu i-aş lăsa să mă ducă la curtea marţială.

  — Ai mai pleca în misiune?

  — Nu, bineînţeles că nu. Ar însemna capitulare totală. Şi aş putea fi ucis.

  — Atunci ai fugi?

  Maiorul Danby încercă să riposteze plin de mândrie, dar se opri brusc şi falca pe jumătate deschisă i se închise prosteşte. Îşi ţuguie istovit buzele.

  — Probabil că pur şi simplu nu există nici o speranţă pentru mine, nu?

  Fruntea şi globii oculari albi ieşiţi îi zvâcniră din nou de nervi. Îşi încrucişă încheieturile mâinilor moleşite pe genunchi şi păru că abia respiră, în timp ce şedea cu privirea aţintită spre podea, recunoscându-şi înfrângerea Umbre întunecate şi adânci pătrundeau prin fereastră. Yossarian îl privi grav şi niciunul dintre ei nu tresări la auzul scrâşniturii produse de un vehicul care frână brusc afară şi la zgomotul de paşi alergând şi tropăind zoriţi spre clădire.

  — Ba da, există speranţă pentru tine, îşi aminti Yossarian, venindu-i în cele din urmă, cu greu, o idee. Milo te-ar putea ajuta. El e mai tare decât colonelul Cathcart şi este dator să-mi întoarcă serviciile pe care i le-am făcut.

  Maiorul Danby clătină