— Cum vor dovedi? N-am făcut nimic din toate astea.

  — Dar au martori care vor jura că ai făcut. Pot obţine toţi martorii de care au nevoie, convingându-i pur şi simplu că distrugerea ta este spre binele ţării. Şi, într-un fel, ar fi spre binele ţării.

  — În ce fel? întrebă Yossarian, ridicându-se încet într-un cot, cu o ostilitate înţepată.

  Maiorul Danby se retrase un pic şi începu să-şi tamponeze din nou fruntea.

  — Uite ce e, Yossarian, începu el bâlbâindu-se, ca să se scuze, efortul de război nu va fi cu nimic înlesnit prin discreditarea colonelului Cathcart şi a colonelului Korn. Hai să privim adevărul în faţă, Yossarian – orice ai spune, regimentul are o reputaţie foarte bună. Dacă ai fi deferit curţii marţiale şi ai fi declarat nevinovat, ar refuza probabil şi alţi oameni să mai plece în misiune. Colonelul Cathcart ar cădea în dizgraţie şi eficienţa militară a unităţii ar putea fi distrusă. Deci, în felul acesta ar fi bine pentru ţară să fii găsit vinovat şi băgat la închisoare, chiar dacă eşti nevinovat.

  — Ce frumos ştii să prezinţi lucrurile! i-o reteză Yossarian cu o duşmănie caustică.

  Maiorul Danby roşi, se foi şi îşi feri stingherit privirea.

  — Te rog nu da vina pe mine, se ragă el cu o expresie de integritate neliniştită. Ştii că nu sunt eu de vină. Tot ce fac este să încerc să privesc lucrurile obiectiv şi să găsesc soluţia la o situaţie foarte dificilă.

  — Nu eu am creat această situaţie.

  — Dar o poţi rezolva. Şi ce altceva poţi face? Nu vrei să mai pleci în misiune.

  — Pot să fug.

  — Să fugi?

  — Să dezertez. Să decolez. Pot să întorc spatele la toată porcăria asta blestemată şi s-o iau la fugă.

  Maiorul Danby era şocat.

  — Unde? Unde ai putea pleca?

  — Aş putea ajunge destul de uşor la Roma. Şi m-aş putea ascunde acolo.

  — Şi să trăieşti fiecare minut al vieţii tale cu groaza că te vor găsi? Nu, nu, nu, nu, Yossarian. Ar fi o faptă catastrofală şi josnică. Fugind de probleme nu le rezolvi niciodată. Te rog să mă crezi. Eu încerc doar să te ajut.

  — Asta a spus şi detectivul cel bun, înainte de a se hotărî să-şi înfigă degetul în rana mea, replică sarcastic Yossarian.

  — Eu nu sunt detectiv, răspunse indignat maiorul Danby, roşind din nou. Eu sunt un profesor universitar cu un foarte dezvoltat simţ al binelui şi al răului şi n-aş încerca să te păcălesc. N-aş minţi pe nimeni.

  — Ce ai face dacă unul dintre oamenii din grup te-ar întreba de această conversaţie?

  — L-aş minţi.

  Yossarian râse batjocoritor şi maiorul Danby, deşi stânjenit de roşeaţa din obraji, se lăsă uşurat pe speteaza scaunului, de parcă se bucura de răgazul promis de schimbarea de dispoziţie a lui Yossarian. Acesta îl privi cu o milă reţinută, amestecată cu dispreţ. Se ridică în capul oaselor, cu spatele sprijinit de tăblia patului, îşi aprinse o ţigară, schiţă un zâmbet amuzat forţat şi privi cu o înţelegere pasageră groaza cumplită oglindită în ochii căscaţi, care se întipărise pentru totdeauna pe faţa maiorului Danby în ziua misiunii de la Avignon, când generalul Dreedle ordonase să fie dus afară şi împuşcat. Ridurile produse de sperietura de atunci vor rămâne veşnic acolo, ca nişte cicatrice adânci şi negre, iar lui Yossarian i se făcu milă de acel idealist blând, moral, de vârstă mijlocie, aşa cum i se făcea milă de mulţi oameni cu defecte nu prea mari şi cu necazuri neînsemnate.

  Rosti cu o politeţe deliberată:

  — Danby, cum poţi lucra cu oameni de teapa lui Cathcart şi Korn? Nu ţi se întoarce stomacul pe dos?

  Maiorul Danby păru surprins de întrebarea lui Yossarian.

  — Eu îmi ajut ţara cu adevărat, răspunse el, de parcă răspunsul ar fi fost evident. Colonelul Cathcart şi colonelul Korn sunt superiorii mei şi executarea ordinelor lor este singura mea contribuţie la efortul de război. Lucrez cu ei pentru că este de datoria mea s-o fac. Şi de asemenea, adăugă el cu glasul mult scăzut şi coborându-şi privirea, pentru că nu sunt o persoană foarte agresivă.

  — Ţara ta nu mai are nevoie de ajutorul tău, deduse Yossarian fără duşmănie. Deci nu faci decât să-i ajuţi.

  — Încerc să nu mă gândesc la asta, recunoscu sincer maiorul Danby. Încerc să mă concentrez numai asupra marelui rezultat şi să uit că şi ei reuşesc. Încerc să mă prefac că ei nu sunt importanţi.

  — Asta-i problema mea, să ştii, medită înţelegător Yossarian, încrucişându-şi braţele. Între mine şi fiecare ideal mă poticnesc întotdeauna de un Scheisskopf, un Peckem, un Korn şi un Cathcart. Şi treaba asta îmi cam modifică idealul.

  — Trebuie să încerci să nu te mai gândeşti la ei, îl sfătui optimist maiorul Danby. Şi nu trebuie să-i laşi să-ţi schimbe valorile. Idealurile sunt bune, dar oamenii nu sunt uneori la fel de buni. Trebuie să încerci să priveşti în sus, spre marele tablou.

  Yossarian respinse sfatul, clătinând sceptic din cap.

  — Când privesc în sus, văd oameni dând ortul popii. Nu văd paradisul, sfinţii sau îngerii. Văd oameni dând ortul popii la fiecare impuls de omenie şi în fiecare tragedie umană.

  — Dar trebuie să încerci să nu te gândeşti la asta, insistă maiorul Danby. Şi trebuie să încerci să nu te frământe problema.

  — A, de fapt nu mă frământă. Mă frământă în schimb faptul că ei mă cred un fraier. Cred că ei sunt deştepţi, iar noi, ceilalţi, suntem tâmpiţi. Şi să ştii, Danby, că acum îmi dau seama pentru prima dată că s-ar putea să aibă dreptate.

  — Dar trebuie să încerci să nu te gândeşti nici la asta, susţinu în continuare maiorul Danby. Trebuie să te gândeşti numai la binele