amândouă într-o singură noapte – şi modelul şi copia, îşi irosise apoi tot timpul în regăsirea lor, şi acum… era prea târziu… Era rândul lui să se ascundă. Lui Val îi picaseră trei dinţi din faţă, ca la un meci de box, când adversarul îţi speculează un moment de neatenţie şi te izbeşte cu toată puterea peste gură. Momentele de neatenţie la Val se ţineau lanţ, el putea fi pocnit cu toată forţa, oricând, pentru că nu se apăra, nu-şi apăra nici măcar faţa, şi râdea tot timpul. Totuşi, era uimitor că se resimţise după această lovitură, el care era atât de plin de vitalitate. Dintre toţi, cel tare, plin de forţă. Tudor îşi aminti cum îl urmărise Şandru, în momentul spălării până la brâu la chiuveta din cameră. Cum privirea acestuia alunecase pe muşchii încordaţi ai omoplatului, care se mişcau ca nişte plăci de bronz, ca nişte platoşe, pe gâlmele bicepşilor, tari ca piatra.

Lui Tudor îi părea rău pentru Nefertite, pe care i-o furase acesta lui Val, şi-i purtase, se vede, ghinion. O fi mai existând statuia? Nu fusese nici măcar terminată, nici măcar turnată în gips, aşa că nu va putea figura în niciun muzeu. Ce muzeu colecţionează statuete de lut în zilele noastre? Fusese prin urmare o prăbuşire totală. Şi dinţii poate căzuseră singuri – adică numai din cauza durerii sufleteşti, de-asta nu-ţi cad dinţii, nu întotdeauna, îi veni în minte imaginea copiilor, îşi leagă c-o sfoară dinţii şi-i scot, înnodând sfoara de clanţa uşii. Ai lui Val parcă fuseseră legaţi de-o ghiulea şi aruncaţi în slăvi când se trăsese cu tunul.

În ultima vreme, Tudor călători. Tot aşa chircit, dăduse aproape ocol pământului. Luase ţările pe rând, intra în muzee, descoperea lucruri fantastice… şi în zori, când se spăla şi mergea la slujbă… era alt om. Mult mai cult, mai umblat. Ca şi înainte, însă, nu făcea caz de cunoştinţe, nici de faptul că dac-ar fi vrut ar fi mers pe acoperişuri, ori ar fi zburat pur şi simplu. Mergea tot pe jos, tocmai ca să nu atragă atenţia, şi să nu jignească. Lucrurile astea se descoperă greu, cu preţul multor încercări, unii ajung la ele mai devreme, alţii mai târziu. Sunt mulţi cărora nu le-a fost dat să le afle niciodată. Şi trebuie menajaţi. Nu-i stătea în fire să se bată cu pumnul în piept: „Ştii tu cine sunt eu?” Alerga după tramvai ca orice om, era îmbrâncit şi lumea îi zicea: „Hei, băiete, ce te înghesui?” „E împins din spate, cucoană! îl scuza altcineva, nu vedeţi că stăm toţi într-un picior? E împins din spate.”

Dintre toate locurile vizitate – în acele lungi şi binecunoscute nopţi de nesomn – el se fixase la unul. Într-un singur oraş se simţea bine, nu se putea despărţi de el – Bucureştiul! Aici nu ştia când trece timpul, primăvara era primăvară, toamna, toamna, vara, vară şi iarna, la fel, era iarnă, cu troiene de zăpadă, avalanşe căzând de pe acoperişuri şi ţurţuri mari pe la streşini. Iarna se gândea la dezgheţ, la dezgheţul ce va să vină, şi sufla în palme şi sărea în sus, să se-ncălzească Aici erau şi prietenii – cei cunoscuţi şi necunoscuţi – care nu ştiau că el îi cunoaşte pe fiecare în parte şi, dacă vrea, le povesteşte viaţa – cu trecut şi viitor.

O, din această experienţă se alesese cu multe. Învăţase să se bucure fără măcar a mişca buzele, îşi călise zâmbetul în care erau de toate – unii credeau că doar sarcasm şi ironie – de la disperarea celui care se uită-n prăpastie şi până la extazul celui care cată spre culmi. Desigur, era aici şi multă înţelegere, da, mai ales înţelegere.

— Am o cafea foarte bună, spuse el. Mi-o prăjesc eu şi-o fierb în nisip. Nisipul mi-l aleg singur, de pe plaja mării. Acolo unde Dunărea se varsă în mare. E un nisip cu hieroglife. Dacă treci pe la mine, vei avea şi-o surpriză, spuse el repede, ca şi când i-ar fi fost teamă că Olga se răzgândeşte.

Era mai mult o dezvinovăţire faţă de sine „că duce femei acasă”. Ca şi când cineva i-ar fi interzis totul, mai ales bucuriile simple şi esenţa vieţii.

Urcând pe scara plină de cărţi şi reviste, Olga îşi aminti de scara cu flori a lui Luchian. Se miră că are atâtea cărţi, şi Tudor îi spuse – în şoaptă – ca un mare secret (în fond, se jena să nu-l audă gazda), că toate acestea nu fac doi bani!

Deschise cămăruţa pe care o închidea cu acelaşi lacăt mic care avea în loc de cheie un cui şi, fiind întuneric, o rugă să stea un pic nemişcată, să nu se izbească de ceva. Aprinse o lumânare de ceară albă, primită cadou de ziua lui şi pe care n-o aprinsese niciodată. Olga, văzând ce strâmt e la el, scoase o exclamaţie de uimire: vai, ce chilie!

— N-au loc două persoane aici! râse el…

Olga îşi scoase pantofii şi se sui direct în pat, „iată soluţia”, zise ea, iar Tudor se aşeză sfios pe scăunelul din faţa măsuţei. Căută în sertar şi scoase un mic pacheţel învelit în hârtie de ziar.

— Surpriza pe care voiam să ţi-o fac, spuse el.

Pacheţelul era legat în loc de panglică cu un fir de păr. Părul ei de pe vremuri, pe care Val îl sădise demult într-o vază, cumva în bătaie de joc.

— Să nu-l rupi, zise Tudor, desfă-l cu grijă.

Înăuntru era un „bileţel” al ei prin care îl ruga pe Val să-i picteze o himeră, dacă e în stare.

Olga rămase pe gânduri, nu se aşteptase la o astfel de surpriză. Tudor îi spuse că această mică amintire scăpase ca prin urechile acului, rătăcită printre hârtiile lui Adrian. Pacheţelul îl făcuse chiar Val, înainte de a pleca atunci în Deltă. Pe bileţelul ei erau scrise cu creionul de Val cele două fraze – aceleaşi – în babiloniana veche şi mai nouă.

— Ca să vezi, cum totul se ţine într-un fir de păr, încercă Tudor să rupă tăcerea…

Olga tăcea cocoţată acolo în vârful patului, ca un cocor