de ea. Muşchii stomacului se relaxau. Peste o jumătate de oră, era complet odihnit. Descoperise că în procesul somnului capul trebuie să fie liber, adică să nu-l apese pe pernă. Să stea aproape vertical, ca la cardiaci. El n-avea nimic la inimă, nu mai avea, se controlase. Rămânea aşa ghemuit – de altfel, toată filosofia consta în această poziţie „ghemuit”, care era cea mai relaxantă şi îl elibera de obligaţia de a pierde dormind atâta timp în fiecare noapte. Recupera 5-6 ore din fiecare noapte. Stătea aşa, ghemuit, şi se gândea. Gândurile de noapte sunt altfel decât cele de zi. Ziua eşti aproape năuc. Îşi amintea anumite acţiuni ale sale de peste zi şi aproape nu le putea explica. Parcă ar fi fost doi: unul de zi şi altul de noapte, ar fi lucrat în două schimburi, cum ar veni, şi cel de ziuă făcea o mulţime de greşeli pe care celălalt le judeca la rece, căuta să înţeleagă de ce şi cum. E o nenorocire că lumea doarme noaptea, acesta e de fapt timpul cel mai propice activităţii creierului – venim din întuneric, avem mai multă experienţă de noapte decât de zi; mintea noastră e mai deprinsă să lucreze noaptea decât ziua.

Abia acum îşi dădea seama ce extraordinar e să gândeşti şi cu câtă uşurinţă descoperea – numai făcând efortul de a se concentra asupra lor – lucruri cărora altfel nu le-ar fi putut da de fir în vecii vecilor. Era uimitor de perspicace, simţea forţe imense în el. Ar fi putut să dea lecţii de zbor. Totodată, îşi dădea seama că n-ar fi reuşit să zboare decât el, şi-ar fi părut caraghios în faţa elevilor, care nu l-ar fi crezut că el zboară de-adevăratelea, fără aripi şi fără niciun aparat, numai aşa că voieşte şi are puterea asta să zboare. L-ar fi bătut cu pietre, l-ar fi hulit. Merita însă să le dea nişte lecţii, dar mai târziu. „Dă-i societăţii aripi – îi spusese o dată Val – şi le va arde pe rug. E învăţată să meargă de-a buşilea, să meargă în picioroange. N-are nevoie de aripile tale.” Aşa să fi fost? Val se înşelase. Tudor se maturizase mult, dar nu la faţă. Înfăţişarea îi era mereu aceeaşi, nici nu-i dădeai vârsta. Cu cât trecea timpul, parcă întinerea; timpul oricum nu-l atingea şi-ntr-o noapte, cum stătea aşa ghemuit, ca şi când ar fi fost un ghem al lui Dumnezeu şi singur şi-ar fi ţinut în mână firul pe care-l prinsese, în sfârşit – foarte puţini reuşesc asta – ochii scăpându-i în oglindă, îşi văzu obrazul, acelaşi, şi înţelese că el nu îmbătrâneşte. Va rămâne tânăr, mereu tânăr, ca acum şi în deplină forţă, adică în posesia unei forţe extraordinare pe care el o primise ca pe ceva normal. Va rămâne tânăr, atât cât va dori el, nici mai mult, nici mai puţin.

Luase una după alta toate problemele care-l frământaseră în ultimii ani, le judecase, le întorsese pe toate feţele şi le clasase. Îi veneau în gând amănunte care atunci îi scăpaseră, frânturi de fraze, ce puneau lucrurile în cu totul altă lumină, în lumina lor adevărată, şi aşa reuşi să le descifreze. Într-o astfel de pauză pentru limpezire – pe care şi-o permitea după somnul lui de două ceasuri şi ţinea până în zori, când se scula perfect odihnit ca şi când atunci s-ar fi trezit – îşi propuse să-l găsească pe Val. Se miră că nu-i dăduse prin cap asta mai de mult. Îşi reaminti tot ce ştiuse în legătură cu el, ce spusese atunci la restaurant, cum jucase chibrituri. Ce rochie avea Olga când juca chibrituri şi ce-i spusese Val despre ea.

Îl căută mult până spre ziuă, când îl găsi. Era într-o peşteră amestecat într-un grup de turişti străini. În peşteră, întuneric, o beznă umedă, aproape toţi purtau făclii aprinse şi se strecurau cu mare greutate prin coridorul de piatră care uneori se îngusta cât un gâtlej. Urcau trepte de bârne, ţinându-se cu mâna de un fel de balustradă care se legăna – alături se afla prăpastia în fundul căreia curgea un râu. Se auzea apa rostogolindu-se jos pe gresii. Tudor încercă să lumineze cu facla lui care arzând mirosea a seu, să lumineze în adânc prăpastia, dar lumina se întoarse, parcă speriată de atâta beznă, făcând să se profileze obrazul persoanei dinaintea lui, pe care o atinsese chiar cu mâna de câteva ori. Ba îl rugase o dată să-i permită să se sprijine de el.

— Val! exclamă Tudor. Mă, băiatule! Formidabil, tu aici?

— Bineînţeles, spuse acesta, tot aşa, răguşit, cum vorbea el. Aici, în sânul naturii. Şi eu ca toată lumea.

Dinţii care îi mai rămăseseră străluceau în pâlpâirea torţei lui Tudor – a lui se stinsese – era ştirb… De ce? Tudor îşi aminti că atunci i se plânsese că i se clatină un dinte în faţă. „Nu se poate, ţi se pare!” şi iată că-i căzuseră mai mulţi. Avusese dreptate. Se uită să vadă cum era îmbrăcat: purta haine de doc, uşoare, nepotrivite cu frigul şi umezeala locului – ar fi trebuit să-i pună el ceva pe umeri –, însă nu voia să-i sperie. Pe de altă parte, nici nu dădea semne că i-ar fi frig.

— Cât te-am mai căutat toţi, reluă Tudor, am scotocit pământul. De ce nu ai dat niciun semn de viaţă?

— N-am avut timp, spuse el, dar „alb”, ca şi când ar fi vorbit de un subiect oarecare.

— Totuşi, ce cauţi aici? Amestecat printre străini? Şi de ce tocmai… aici?

— Pentru că sunt şi statui! Râsul lui semăna şi cu un suspin; puteai să-l iei şi aşa. Ia te uită câte statui!

Tudor ridicase torţa, luminând pereţii. Acum se aflau într-o sală mare, un fel de amfiteatru, şi prin colţuri se profilau chipuri împietrite, săpate de apă în stâncă. „Stalactite şi stalagmite”, spusese el. A, înţeleg! Stalactite şi stalagmite.

— Da, da… reluă el… mai stins… aici, în sânul naturii.

Nu-i spuse însă Olgăi că-l găsise în sfârşit pe Val, că acesta era în natură şi că-l putea întâlni în peştera aceea. Ce rost ar fi avut să-i spună? El le pierduse pe