lui, luând-o uşor de mijloc pentru a ajuta-o să intre în rând. Olga avea o maşină mare şi grea, cu un capac destul de grosolan, improvizat de cineva probabil. Îi spuse însă că era foarte bună.

— Dar tu… de ce ţi-ai luat-o? întrebă ea, aruncându-şi un ochi peste maşina lui Tudor.

— Ca să-ţi spun drept, nici eu nu ştiu… Mi-a oferit-o cineva şi m-am gândit că…

Le veni rândul. Olga, care termină repede, dând dovadă de mare dexteritate, se oferi să-i scrie şi lui Tudor, pe care-l trecuse năduşeala, ca la un examen adevărat, frazele cu cartofii. Cel care supraveghea operaţia nu-i dădu voie şi Tudor învăţă să scrie chiar sub ochii acestuia. Bineînţeles, făcu o mulţime de greşeli. În sfârşit, termină şi îşi vârî maşina de scris în capac. Îi plăcea cum ţăcăne când se închide, atâta învăţase el de când o cumpărase. Olga îl aştepta dincolo de uşă.

— Îmi era teamă să nu dispari, zise el, ca data trecută! Apoi râzând: ştii că şi atunci tot după tine plecasem? Plecasem la Titu, la prietena mea, care aflase că ai fi la Cluj… şi eu te căutam pentru Val. Nu ţi se pare că viaţa asta are un haz nebun?

— Multe nebunii ne-au scăpat necunoscute, spuse Olga. Era o glumă, dar suna destul de „tare” –, mai ales pe coridorul acela, care dădea ecouri grave. „Viaţa ca o tentativă de omor” – spuse Tudor, dar asta nu avea legătură directă cu discuţia lor; era un fel de concluzie la meditaţia lui de până atunci asupra întâmplărilor petrecute cu ei toţi de când o cunoscuse pe Olga.

Pe cât de sumbru intrase Tudor în sobra clădire, pe atât de vesel şi radios arăta la ieşire. În amândouă mâinile avea câte o maşină de scris, caractere bineînţeles diferite, iar în faţă: muza. Nu-i rămânea decât să se inspire; nu-i rămânea decât să înveţe să scrie, să bată la maşină (mecanismul oarecum îl cunoştea), nu avea nevoie decât de puţină voinţă, de puţină disciplină.

Era spre asfinţit… în oraş se aprindeau luminile.

— Ai cafea acasă? îl întrebă ea, întorcându-se spre tânăr şi surprinzând pe faţa lui un zâmbet fericit.

Ca şi când l-ar fi întrebat de ce zâmbeşte, Tudor îi povesti ceva destul de încâlcit despre un contrabasist tânăr dintr-o orchestră de la Braşov. Acesta i se plânsese odată, de mult, că nu se poate dezvolta profesional din cauză… Ghici din ce cauză?

Olga nu ghici, ceru să-i dea şi ei o maşină, pe cea mică; prea e încărcat şi apăsat de litere.

— Toate literele sunt în regulă! zise Tudor. Contrabasistul cel tânăr, era un băieţandru de 17-18 ani, nu putea mişca arcuşul decât jumătate din cât ar fi trebuit. Nu că n-ar fi fost spaţiu pentru toată orchestra… Dar vecinul lui era un contrabasist în vârstă şi mereu se băga în el şi-i mânca în fiecare zi câte un centimetru din spaţiul necesar ducerii arcuşului până la capăt. Din cauza aceasta, dirijorul, care nu ştia ce se întâmpla, începuse să-i tot facă morală contrabasistului tânăr că nu cântă bine. Risca să fie dat afară din cauză că bătrânul – în ciuda liniei pe care el o trăsese cu creta pe duşumea, care ar fi trebuit să reprezinte graniţa dintre cele două contrabase, amândouă având în fond drepturi egale – încălca linia în mod grosolan şi tinerelul mai mult plângea decât cânta în timpul concertelor. Ei, ce zici?

Trecură prin faţa Ateneului, deci se putea ca Tudor să-şi fi adus aminte de aceasta văzând de departe ciuperca Ateneului.

— Aş bea o cafea, zise Olga… după cartofii de adineauri…

Îl privi lung şi-l văzu din nou zâmbind.

*

De fapt, parcă în tot acest timp el şi-a „ferecat”, şi-a oţelit, a călit acest surâs.

Descoperise că nu trebuia să doarmă decât o oră două pe noapte şi avea la-ndemână un rezervor nesfârşit de timp pe care până atunci îl irosise în van. Organismul pe care şi-l studiase bine se mulţumea doar cu o mică relaxare. Somnul lung însemna moarte. Se culca pe la miezul nopţii şi cum punea capul pe pernă respira adânc de câteva ori, din „foale”, şi adormea imediat. La el burta era cea care se cerea odihnită, oboseala prea mare îi umplea stomacul cu aer – înghiţea aer – şi respirând adânc se dezumfla. Această respiraţie însemna şi prima etapă a somnului său, o oră, să zicem. Apoi se trezea. Dormea cu o batistă pe frunte – fie iarnă, fie vară – ca să nu răcească. Lângă capul lui la-ndemână se afla o sticluţă cu apă şi, când se trezea, întrucât toată oboseala i se adunase în ochi, îşi turna două picături pe o pleoapă, două pe cealaltă. Nu ştiu ce reacţii se produceau, că în câteva secunde ochii nu-l mai dureau, i se limpezea şi capul, ca şi când pe creier ar fi avut o pleoapă mare, în legătură cu cele ale ochilor, care se ridica acum odihnită. „Văd cu trei ochi.” Îşi amintea apa vie din poveste. Oare de la ce bază pornise creatorul anonim? Cine ştie ce funcţiuni ale apei, uitate de moderni, le erau cunoscute celor din vechime. Cele câteva picături aveau realmente efectul apei vii – şi după câteva momente el bea restul. Recursese la stratagema cu sticluţa spre a da impresia că e vorba de un medicament şi că e obligat să-l ia, altfel Adrian, care-l vizita din când în când, ar fi râs de el. Acesta totuşi îi aruncase sticluţa („Ai dat în mania doctoriilor la vârsta asta! Ruşine!”) şi o înlocuise c-un simplu pahar de apă, pe care ca să nu intre praful punea o vedere din Berlin (Vest) –  Vechiul stadion olimpic. Vederea îi fu apoi „confiscată” de un coleg de corectură. Tudor înlocui paharul cu apă c-un ulcior mic, frumos, cu smalţ, luat din piaţa Obor, care-i amintea de ulcioarele de Oboga. Turna o picătură două pe deget şi se ungea pe pleoape. Asta era tot. Învia la o extraordinară existenţă prin procedeul cel mai la îndemână: ungerea pleoapelor cu apă de izvor, de robinet, mă rog. Dar ce existenţă! Îşi punea perna lângă tăblia patului, verticală, şi-şi rezema spatele