Nu e adevărat că pe Tudor nu-l cunoştea acum nimeni. Reapariţia lui făcu oarecum senzaţie. Câteva poezii îi fură republicate, tot datorită lui Adrian. De fapt, nu prea interesase pe nimeni cine era Mauriciu… cutare, mai puţini făceau legătura între corectorul tăcut şi conştiincios, uneori ironic şi acid, dar mai degrabă sfios, şi cel care… aşa şi pe dincolo.

Lui Tudor însuşi nu-i plăcea să-i amintească nimeni nici de una, nici de alta. Nu avea ce să-şi reproşeze – ca atitudine, în ceea ce scrisese – doar din punct de vedere stilistic! Se grăbise să publice nişte simple însăilări… În anii din urmă lucrase doar atâta pe text şi observase cât de imperfecte erau acele prime forme, aruncări pe hârtie; poate că ultima variantă, cea la care ajunsese după lungi întrebări şi sfâşieri, ar fi meritat să vadă lumina tiparului. Dar această ultimă variantă nu i se dădu. Se eliberase fără ultima variantă, asta îl făcea superstiţios, ca şi cum ar fi fost vorba de eliberare provizorie… îl întrebă pe Adrian dacă-l mai văzuse pe Miţache.

— Ce, nu ştiai? zise acesta.

— Ce să ştiu?

— S-a… scăldat…

— Ori există prea multă apă, ori… vru Tudor să spună ceva. Se enervă şi nu mai continuă. Adrian îi spuse că Miţache, care nu-şi mai revenise deloc de-atunci… Circulase o vreme prin Bucureşti, cu barba mare şi fără dinţi, pentru ca apoi să afle că se înecase într-un râu de undeva din câmpie.

— Asta ne paşte pe toţi, zise Tudor.

— Cum aşa?

— Potopul de-o şchioapă. Dezvoltă ideea unui potop mic, mic, micuţ, că nu-ţi ajunge la glezne, dar care reuşeşte să înece absolut totul. În virtutea… potopului. A ideii de potop. Poate că şi atunci, la început, potopul nu fusese mai adânc de-o şchioapă, dar reuşise să distrugă totul, întrucât lumea aştepta potopul care fusese proorocit şi răsproorocit, adică i se făcuse atâta vâlvă încât o bură oarecare acoperise toate culmile şi singură corabia lui Tata Noe reuşise să se salveze. Sufletul îi era un pahar cu apă curată pe masa unui vapor în furtună. „Dacă se va vărsa şi paharul acesta, dacă va trece de la mine şi paharul acesta – se gândea Tudor – atunci iarăşi se vor ridica apele, cotele apelor… Iarăşi potopul de-o şchioapă…” (nu ştiu de ce-l obseda această idee).

Se despărţi de Adrian, care-l invită la masă, aşa ca să-i facă o surpriză Margăi. Marga se bucura când îl vedea, avea un fel de milă pentru el, că tare e nedescurcăreţ, ca şi Adrian, şi din când în când îl invita la masă, stăruind mult să vină. Acesta se simţea la Adrian ca la el acasă, câteodată o mai întâlnea acolo şi pe Finica şi atmosfera era cu atât mai luminoasă. În plus, Marga era o mare specialistă în mâncăruri naţionale şi-i plăcea să fie lăudată pentru talentele-i culinare. Acum – îi spuse Adrian – ce crezi c-a făcut? Pâine, domnule! Face pâine în casă, şi-a adus de la ţară căpistere (ştii ce e aia? Pentru frământat) şi face o pâine că… n-o mai recunoşti! Adrian râse, găsind ambiguitatea exprimării foarte nimerită. Ori Marga arăta ca o bucătăreasă, ori pâinea era prea bună, mult mai bună decât cea din comerţ. Cum însă îi lua prea mult timp – frământatul, dospitul şi coptul – şi nici copiii n-o lăsau în pace, iar ea mai avea şi de învăţat verbele germane, îi interzisese de luna viitoare să mai facă pâine în casă. A prins-o odată cu ea nesărată, uitase s-o săreze, şi i-a interzis plăcerea. Acum însă aveau o pâine o minune, Tudor ar fi putut s-o guste.

Refuză politicos, uitându-se la ceas şi amintindu-şi că are treabă imediat. O întâlnise într-o zi pe doamna Chetroiu – care se mutase pe undeva prin piaţa Amzei – şi aceasta îl întrebase dacă n-ar fi amator să cumpere o maşină de scris. Cunoştea dânsa o persoană care avea o maşină de ocazie. N-o dădea scump şi era dispus s-o vândă în rate. Tudor, luat pe neaşteptate şi neîndrăznind să refuze o femeie, spuse că de! ştie şi el? Îi dădu adresa şi a doua zi dimineaţa domnul Mitrică, un pensionar veritabil, adică venerabil, se prezentase c-un Hermes Baby elveţian – de vreo 25 de ani, dar bine păstrată – spunea el. Lui Tudor îi plăcu, era o maşină simpatică, avea literă frumoasă şi, ce-l atrăgea mai mult, era portabilă. Făcură actele de vânzare-cumpărare, pierzând câteva zile cu legalizarea lor la notariat şi se văzu posesorul unui instrument de scris. Nu ştia că e regula ca proprietarii unor astfel de „tiparniţe” sunt obligaţi o dată la trei luni să se prezinte cu ele la verificat.

La serviciul acela era coadă mare şi mergea destul de greu. Când îţi venea rândul, te aşezai cu maşina ta la o masă şi ţi se dădea să copiezi câteva fraze (erau două fraze despre cultivarea cartofului) şi apoi să baţi toate literele mici una după alta şi de asemeni, dedesubt, toate literele mari. Pe Tudor îl enerva coada, şi faptul că nu ştia deloc să bată la maşină şi nu vedea cum va reuşi să treacă examenul cu recoltarea cartofilor. Tot aşteptând, luă seama diverselor tipuri, era o adevărată consignaţie de maşini de scris. Mulţi aveau maşini nemţeşti, dinainte de război; existau şi Hilton englezeşti mari şi butucănoase, şi Consul şi Olivetti italieneşti, şi Erika, Mercedes, Reminghton, Olympia, Optima etc.

În sala de aşteptare, unde era un aer greu din cauza multelor persoane (cineva tot deschidea fereastra, iar o doamnă mai în vârstă o închidea după un minut spunând că o „trage”), intră… Olga. Atrase în primul rând atenţia celorlalţi, care întoarseră capul (Olga încă mai era o apariţie!). Când o observă şi Tudor, parcă se deschise cerul şi-i veni să pupe toată mulţimea. Îi făcu semn că-i ţinuse locul. Nimeni nu îndrăzni să protesteze că se bagă în faţă. Tudor o aşeză înaintea