pe nişte alice pe care vânătorii economi le scot din căprioarele ucise, pentru a le folosi din nou. Cuvintele lui erau folosite din nou împotriva sa. Un singur lucru făcuse el după pofta inimii – gândise – şi tocmai de-aici i s-au tras toate. În primul rând, o pierduse pe Diana. De la întoarcerea sa, o tot căutase, gândul îi fusese numai la ea; era oarecum în situaţia îngrozitoare în care fusese Val, în perioada aceea, să caute o femeie. N-avea chef să repete totul, acum, pe spirala lui Val. Fiecare cu originalitatea lui. Însă viaţa – în linii mari – e atât de drastică încât reduce totul la nişte scheme, pe care oricum le-ai întoarce sunt cam tot acelea. De aceea, scriitorii „realişti” riscă să fie nişte mari pisălogi. Balzac e un pisălog pe tema comediei umane; Zola, un pisălog pe ideea stricării, subţierii sângelui, iar Sadoveanu tot pritoceşte nişte peisaje cu văi frumoase din suflet şi din natură. El, Tudor, era un Val, aşadar, care a sărit peste groapă… şi continuă s-o caute pe Olga. Olga, care şi-a coafat părul cel boticellian şi umbla goală la baia publică, rugând vreo babă cu sânii până la genunchi să-i toarne apă cu căldarea pe spinare şi s-o frece cu buretele. Olga, femeia fatală, care se spală la Baia comunală. Diana… se căsătorise cu profesorul de educaţie fizică şi gimnastică. Adică la experienţa ei cu Costică Făt-Frumos se adăugase şi educaţia fizică şi sportul. Deci, individul se alesese cu o soţie frumoasă, cultă, superioară lui din toate punctele de vedere, şi în plus ascultătoare, care-i ştie de frică. Şi tipul era dotat cu anumite calităţi. Se înscrisese într-un club, nu ştiu care, şi ca handbalist, ori voleibalist, pleca mereu în străinătate. Diana îl însoţea şi din cauza acestor turnee, Tudor nu izbutise în lunile scurse de la întoarcere să dea de ea. Aflase că se stabilise în Bucureşti, aflase asta de la medicul echipei, un doctor foarte cult, măcar că era tânăr, căsătorit cu o femeie drăguţă. Era la Sinaia, echipa de volei ori de handbal se afla în cantonament şi cineva i-l prezentase pe medicul respectiv. Tudor se afla la Sinaia într-un fel de internare la un sanatoriu. Un fel de internare, pentru că era mai tot timpul liber; trebuia doar să facă nişte băi de plante, care se recomandau contra nervilor. După zece băi de plante – stătea câte un sfert de oră într-o cadă plină cu un ceai obţinut din fierberea celor mai diverse plante – simţea că-i vine să se urce pe pereţi. Astenia lui abia se declanşase. Întrerupse tratamentul, niciodată nu fusese capabil să ducă un tratament până la capăt, şi încercă să se distreze. La un bar îl întâlni pe doctorul respectiv şi tot discutând îi spuse „echipa”. Lui Tudor îi rămăsese în minte numele vlăjganului şi tresări.

— Cu cine e căsătorit? întrebă el, cu inima cât un purice. Cu una… aşa şi-aşa? I-o descrise pe Diana aşa cum poate un bărbat să descrie o femeie, adică într-un mod foarte superficial.

Doctorul însă spuse imediat că într-adevăr „ţinea” o profesoară, o figură distinsă în orice caz. Sportivul o aducea uneori cu el la antrenament, însă se purta cam brutal.

Diana deci asista la antrenamentele de handbal, ori voleibal! Astenia lui Tudor se înrăutăţi şi începu să se urce pe pereţi de-a adevăratelea, ca să nu înnebunească (şi nici să nu anchilozeze). Deprinse repede regulile căţăratului pe stânci, curajul său cam exagerat îl făcu un tovarăş apreciat în echipele de amatori şi aşa, în perioadele de vacanţă de la sfârşitul săptămânii (avea mereu trei zile libere, de la corectură), luă munţii la rând. Urcă şi cu coarda pe pereţi înalţi de câteva sute de metri, rămase o dată suspendat şi aşa, balansându-se deasupra prăpastiei, simţi că i se duce astenia. Vindecarea prin balansarea deasupra prăpastiei o recomanda şi altora care se plângeau de astenie, dar crezură că e o glumă.

Ieşind din parc pe la ora prânzului, îl întâlni pe Adrian: Văzuse atelierul unui pictor şi era foarte entuziasmat. „Pictura românească nu-i cunoscută în lume la valoarea ei” i se plânse el.

— Şi ce propui? zise Tudor.

— Să se strângă opere reprezentative ale pictorilor contemporani şi să se trimită muzeelor din toate ţările. Pictorii români n-au intrat în muzeele mari din lume. Avem pretenţia să vină muzeele la noi, să achiziţioneze. Însă acestea – pe lângă faptul că se mişcă greu – n-au auzit şi nu le interesează. N-au auzit şi nu le interesează tocmai pentru că n-am intrat în muzee. E un cerc vicios.

— De cercuri vicioase îmi e inima acră, făcu Tudor. Plimbându-mă puţin prin parc, am aruncat cu pietricele în lac – să fac cercuri – şi, poate n-o să mă crezi, dar toate mi-au ieşit vicioase.

— Ha-ha!

Intrară să bea o bere la o cârciumă de lângă şosea: Pentru că începuse sezonul rece, berea se găsea la discreţie. Astă vară, îşi aminti Adrian, aşteptaseră amândoi două ceasuri ca să-i servească ospătarul care venind, în sfârşit, le spusese că berea se terminase şi… acum se schimba butoiul… dacă voiau să mai aştepte…

— Se apropie iarna, zise Adrian. Ştii că ai paltonul ăla la mine. Marga l-a cusut… cum s-a priceput, acolo în spate… dar parcă tot se mai cunoaşte.

— Chiar dacă se cunoaşte… pe mine nu mă cunoaşte nimeni, zise Tudor. Îl voi purta cu mare plăcere. Dacă nu-l cosea, era chiar mai bine, mă mai aeriseam la coastă. Oricâte defecte ar avea crivăţul nostru, are şi o calitate – aeriseşte. Când îl simţi că bate, apoi ştii că te şi aeriseşti. Or eu chiar simţeam nevoia unei ferestre în plus. Frumos, oricum, din partea Margăi, mulţam. O să trec într-o zi să-l iau.

— Mai ai şi un pachet cu hârtii, nişte cărţi, nişte însemnări; apucasem să le duc eu sus, înainte.

— Nu prea simt nevoia să citesc scrisori vechi. Poate aşa, pentru timbre. Anii mi-au descoperit o nouă pasiune; filatelia. Stai şi te uiţi la un timbru vechi, ca la un tablou. Fiind obligat să mă concentrez pe spaţii mici, era şi normal să ajung la un moment dat filatelist. Dacă o să