primăveri parcă (parcă!) – se suda acum cu anotimpul următor. Asistă la fenomenul curgerii trotuarelor în Bucureşti pe vremea caniculei. Pe cap i se punea ca un turban de ceaţă, care îl moleşea. Capitala întreagă parcă respira camfor; asfaltul topit mirosea a camfor. El se simţea bine. Minunat. În cămăruţa lui era o căldură de mansardă. „După răcoare, proba caniculei”, îşi zicea el. „O voi trece şi pe asta. Ne vom strecura.” Se strecura prin viaţă, ferindu-se parcă să nu calce în vreun lac de sudoare al cuiva; ori să nu alunece cu strada, care curgea de zăpuşeală. Chioşcurile de la colţurile străzilor nu mai pridideau cu vinderea răcoritoarelor. Reapăruse braga, pe care n-o mai băuse din copilărie. Braga e bună că ţine şi de sete şi de foame, spusese Caragiale, parcă. Însă într-o formulare mai spirituală, Tudor nu şi-o aminti exact din cauza zăpuşelii.

Când începură să cadă frunzele, îşi reveni. Distrugerea îi făcea bine. Îl scăpa de livresc, ar fi zis. Foile care cad scapă copacii de livresc. Goi, devin ei înşişi. Tudor râse. Ce gânduri îi mai treceau prin cap! Se plimba prin parc, privind cu atenţie cozile frunzelor căzute. Frunzele erau totuşi destul de verzi. Cozile sufereau probabil de vreo boală, care se agrava în atingere cu vântul. Un parc frumos e parcul Bibescu – aşa se numea pe vremea liceului său – din Craiova, cu copaci seculari, grădină zoologică, nişte urşi, un cimitir paşnic prin apropiere; şi mai presus de orice, da, mai presus de orice, podul acela frumos peste lac. Avea chef să-l mai vadă. Acolo avusese el ca elev şi-o idilă dintre cele mai nevinovate, într-o vacanţă care se terminase într-un mod barbar – idila. Se aplecă şi rupse o crenguţă cu măceşe dintr-un tufiş. Măceşele erau coapte, ca nişte mărgele roşii, lunguieţe. În copilărie, pe câmp le mânca, nu ştiu ce conţineau. Dar toţi copiii mâncau măceşe, păducele şi porumbe. Asta, toamna, când erau cu vitele pe câmp. Iar atunci, fata aceea cu care tot corespondase mult, mai degrabă de dragul de-a avea şi el o iubită şi de-a face literatură de dragoste în scrisori, că n-o văzuse decât o dată, se întâlnise cu el acolo în parc… şi fuseseră cât se poate de elevaţi în discuţie şi de romantici. Lui îi tot venea în gând s-o sărute şi tot amâna, până când apăruse unul, tăind nodul gordian în modul cel mai simplu: o chemase pe… cum se numea? De-o parte şi când se întorsese, pe obrajii roşii se puteau vedea urmele mâinii grele a ăluia. Deci ea era şi prietena lui, de facto… de jure, era a lui Tudor, care făcea liceul în alt oraş şi se iubeau prin corespondenţă. Tipul plecase furios, un oltean arţăgos, de la normală, cum aflase după aceea, chiar din gura ei, care se jură, plângând, că acela n-avea niciun drept, dar absolut niciun drept să procedeze astfel, iar el se simţea oarecum fericit că scăpase şi de problema primului sărut care ar fi părut atunci foarte deplasat… şi, în general, de mult voia s-o rupă cu această prietenie „academică” între doi elevi de liceu. Totuşi, întorcându-se în orăşelul unde făcea liceul, îi compusese…îşi aduse aminte cum o chema… o scrisoare de adio plină de generozitate. Îi reamintea micul incident din frumosul parc, discuţiile lor elevate despre amor şi viaţă şi moarte şi pleosc! palma derbedeului pe care ea i-l preferase, deci, în lipsa lui. Din cauza asta nici nu intervenise; putea să angajeze cu el o bătaie în lege, el fiind destul de slab la prima vedere, însă tare în fond: făcea box, scrimă, călărie etc. Însă el o iertase atunci (şi-l iertase şi pe idiot) şi-i reda libertatea. Scrisoarea era de o mare generozitate. Cum îi fusese trimisă, nu direct la normală, unde nu avea voie să primească scrisori de la băieţi, ci pe adresa unei prietene de-a ei, care stătea la gazdă pe strada Madona Dudu şi care, bineînţeles, înainte de-a înmâna-o adresantei, o citise la toată clasa, îi pricinuise fetei o mulţime de necazuri. Toate o condamnau că-l „înşelase” pe Tudor, un băiat atât de deosebit. Din parcul „Bibescu”, Tudor sări cu gândul la Titu, unde scena se repetase, cu alte personaje, şi, ca să zicem aşa, într-o altă regie – măcar că aproape identic – chiar în preziua aceea. Era prin urmare blestemat să sufere această înfăţişare a condiţiei de iubită pălmuită de amantul cu care te înşală. Mult o să mai fie el înşelat în viaţă? şi ele pălmuite? Atunci o sărutase pe Diana, şi urmase restul. Adică viaţa îşi ceruse drepturile ei. Iubirea nu moare, orice s-ar zice… Oftă, luat de amintiri. Se întoarse în boschetul cu măceşe şi puse la loc creanga ruptă, ca şi când aceasta s-ar mai fi putut lipi. Acum seamănă cu un altoi de măceş sălbatic, tot pe un măceş sălbatic. Se reuşiseră performanţe mai mari. Cât era de rămas în urmă cu acest capitol! Dumnezeule, cât era de rămas în urmă! O pală de vânt îi umplu umerii de frunze moarte, verzi, totuşi moarte, din cauza unei boli secrete la codiţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă viaţa lui şi-ar fi urmat cursul normal atunci? Era doar pe marginea căsătoriei, pe marginea verighetelor. Trebuia să le comande a doua zi. Diana îl şi recomandase, în dreapta şi-n stânga, logodnicul ei. Tudor simţi că se înăbuşă numai la gândul fericirii ce ar fi urmat. El nu putea suporta un grad prea ridicat de fericire. Pe Diana o iubea… adică o iubeşte… şi cum să se căsătorească tocmai cu ea? Unde s-a mai pomenit asta?… Unde s-a mai pomenit asta în viaţa lui, să facă chiar ce-i place? Ba, dacă ar fi s-o luăm logic, metodic, toată viaţa făcuse taman pe dos: exact ce nu-i place. Mâncase ce-i producea greaţă şi-i întorcea stomacul pe dos (se temea că după un exerciţiu prea îndelungat – stomacul lui a rămas chiar aşa – întors), se plimbase pe unde n-avusese chef, discutase cu oameni care-l urau şi-i vânau cuvintele, le aşteptau ca