odată, împreună… Şi pentru că tot veni vorba, să-ţi mai spun ceva. Aici suntem, oarecum, tot în baie şi lucrurile îşi pierd o parte din greutate, aşa că se pot rosti fără să doară. De ce-ai fugit? De ce fugi – în general – de ce eşti aşa de alunecoasă? Alunecarea ta l-a costat pe Val… cât l-a costat… De asemenea, nici Şandru n-a fost prea fericit. Tocmai faptul că îi scăpai din mână l-a împins la acele acte de… numeşte-le cum vrei… Şi zâmbind unei amintiri, care în orice caz nu era de natură să-l facă să zâmbească: când eram cu Şandru, l-am întrebat ce vârstă ai. „Vârsta revoluţiei noastre”, am observat cu glas tare, tocmai pentru că se apropia cineva şi trebuia să-l fac s-audă despre ce vorbim să nu creadă, ferească Dumnezeu, altceva.

— Ştiu, mi-a spus-o, ca pe o butadă a ta, zise Olga.

— Ţi-a spus şi ce-a urmat? Adică, ce i-am mai adăugat apoi…

— Da… că dacă mă lasă el… tu… Olga se roşi până în vârful urechilor..

Se priviră o clipă în ochi, şi Tudor lăsă fruntea în jos. În holul băii era totuşi prea cald, şi prea mult abur. Îi făcu semn spre cel care citea ziarul alături de ei, pe canapea. „A auzit tot.” Tudor devenise superstiţios oarecum, nu-i plăcea să vorbească despre ce urma să întreprindă, chiar dacă ar fi fost vorba să pună o scrisoare la poştă. Dacă spunea cuiva de ea, că va pune o scrisoare la poştă, se întâmpla ceva cu scrisoarea aceea, ori o pierdea pe drum, ori se răzgândea şi-o rupea, ori dacă o trimitea, nu mai ajungea la destinaţie.

Olga se grăbi să plece. Simţea că i se face rău, că are nevoie de aer. Se făcu nevăzută, aşa cum apăruse, ca nălucă pe cer, una din acele năluci care sfinţesc locul lor de pe cer. Era de lut şi trecuse prin focul care purifică.

Tudor mai rămase… îi era teamă să nu răcească, voia să mai stea vreun sfert de oră, să nu iasă afară cu porii deschişi. Îşi dădu seama că, în repezeala aceea, uitaseră să-şi spună adresele. Omul care încremenise pe fotoliu, aproape zâmbind, citind cine ştie ce ştire, îl urmări multă vreme, cu atitudinea sa degajată – de ins care simulează că face un lucru, în fond ocupându-se cu altceva, care se face că citeşte, în fond trăgând cu urechea; care se face că trăieşte, în fond murind. Nu putu uita mai ales zâmbetul acela, el părea fericit, totuşi un zâmbet complice. Auzise probabil discuţia lor, refăcuse mintal – dacă avea imaginaţie – două experienţe ale unor tineri pe care viaţa i-a aruncat cu capul de toţi pereţii; care se întâlnesc din întâmplare la baia comunală şi îşi deschid sufletele… Între noi va exista întotdeauna un mort, se gândi Tudor. Văzuse murind în jurul lui oameni, în diferite poziţii şi în diferite împrejurări. Odată începu să-i inventarieze, într-o noapte de insomnie, aşa cum fac unii liste cu iubitele lor. Şi-i amintea pe rând, câţiva îi erau oarecum prieteni. Făcu un fel de studiu asupra celor duşi sub ochii lui, încercând să-şi amintească totul cu precizia unui aparat de filmat – cum făcuseră, cum se prăbuşiseră lăsând viaţa să se scurgă din ei; ce ziseseră înainte. (Unul îl rugase să-i plătească o datorie de 25 de lei unui anume Datcu, urmând ca după aceea;, să se achite el într-un fel – ca şi când pe lumea cealaltă urmau să fie tot împreună şi ar fi găsit o posibilitate să-i înapoieze cei 25 de lei. „Care Datcu?” întrebase Tudor. Omul nu mai răspunsese.) În toate aceste împrejurări Tudor se simţea solidar cu moartea, o înţelegea, nu-i mai era aşa frică de ea, ca înainte, când tocmai din cauza acestei frici voise să scape cât mai repede de viaţă; să-şi pună capăt zilelor; să rezolve cât mai „urgent şi problema asta”; ca şi când ar fi fost vorba de o datorie neplăcută, ca şi când ar fi fost vorba de cei 25 de lei pe care-i datora şi el unui anumit Datcu şi voia să se vadă scăpat de chin. Cu unii stătuse de vorbă, şi-i ascultase cu luare aminte, încercând „să le dea sfaturi”, ce caraghios! Jalea cea mai mare a lor era că nu mureau acasă. Numai la gândul acesta parcă îi podidea plânsul – un plâns interior – foarte puţini vărsau câte o lacrimă. Ca şi când, dacă ar fi murit „între ai lor”, moartea n-ar fi fost tot aia. Tudor le spunea că, dimpotrivă, ar trebui să fie împăcaţi, tocmai din această cauză: ai lor n-au posibilitatea să-i vadă agonizând, durerea rămâne oarecum „secretă”, necunoscută lor, nu le-o mai transmitea. Or fi avut şi ei altele pe cap şi e bine că nu trebuie să mai ia act şi de moartea lor. (Minţea şi el cum putea. Muribunzii acceptau jocul.) Şi la urmă – continua Tudor – ce vorbă e aia că nu eşti acasă?

Acum putea judeca moartea „la rece”, oarecum, ca pe un fenomen al naturii, care ţine mai mult de chimie şi fizică decât de existenţa noastră. În această lumină – destul de limpede şi uneori strălucitoare – viaţa îi apărea cu atât mai interesantă. O trăia „în cunoştinţă de cauză”. Avusese rarul „privilegiu” să se nască. Nimerise în plus într-o epocă „frământată”, într-o furtună pe mare; se scufundase o lume ca „Titanicul”, fără să zică nimeni nici pâs! şi el avusese norocul să asiste la acest fenomen şi să-l contemple. Şi să scape. Nu era inclus el însuşi în povestea cu „Titanicul”, n-o putea înţelege prea bine, deocamdată. El era de fapt din generaţia următoare care din catastrofa Titanicului auzea mai mult valsul ei…

Devenise mai puţin sociabil. Nici nu prea avea timp, voia într-un fel să recupereze anii pierduţi, punându-se la punct. Nu ştia pentru ce trebuia să se pună la punct. Poate pentru o altă plecare? Nu, asta nu mai era posibil. Simţea el că nu e posibil. Ceva se schimbase, bineînţeles. Venise vara, acum începuse toamna. Întreruperea de atunci – la sfârşitul unei