Începu ea „spovedania”. Ştia că s-a despărţit de Şandru? Tudor parcă aflase ceva. De ce? De ce se despărţise? Trecuse şi el prin grele încercări… îi spuse că într-o vreme au fost colegi acolo. Amândoi se aflau pe un plaur plutitor, trebuind să-şi taie plaurul de sub picioare… cum ar veni.

— N-a încercat să te descoasă? întrebă Olga.

— Nu-mi mai amintesc… am vorbit de una, de alta…

— … Să fie sănătos… Mai mult decât ştia, n-a avut ce să spună despre mine… în orice caz, era înnebunit pur şi simplu după copil… după copilul tău…

Olga avu gestul reflex de-a scoate poza odraslei – când nu existau fotografii, oare ce arătau femeile cunoscuţilor? cu ce se lăudau că sunt mame? – se abţinu…

— E la ţară, la Ciorogârla, unde a fost o dată Val, a apucat să-ţi spună? Da, continuă ea, nemaiaşteptând răspunsul, Andrei a fost bolnav, era să moară. Şi asta ar fi fost o pedeapsă cumplită pentru mine… (Căuta cuvintele.) Deşi, n-am fost ferită de pedepse cumplite. Copilul însă mi-a redat echilibrul, m-a adus cu picioarele pe pământ, găsindu-mi o preocupare. Să nu râzi, copiii regenerează, iei viaţa de la cap, odată cu ei. Când avea febră mare şi aiura m-am gândit că trebuie să-l scot din mocirlă, că moare. Casa lui Şandru mi s-a părut ca o mlaştină, şi-am părăsit-o, pentru această floricică, ivită pe lume după atâta zbucium, frământări, greşeli, drumuri încurcate… Şi-am plătit… Am fost vinovată, cu sau fără voie, oricum am crescut acolo, acolo l-am dus şi pe Andrei.

— Să ia legătura cu pământul…

— Da, să se joace prin curte, să umble desculţ. Merg şi eu des, des acolo, de câte ori pot… bunicii abia-l văd şi închipuieşte-ţi: şi pe ei i-am făcut fericiţi. Olga se luminase, vorbind de copil, întinerise şi Tudor o văzu dintr-odată în aura frumuseţii de odinioară.

E interesant cum specia umană are grijă să se conserve şi iată că nimic din sfâşierile sufletului lui Val, atins de vâlvătaia părului acestei femei, nu se pierduse. El cu dragostea şi cu nebunia de-a prinde în laţ idealul, „sufletul”, Constantiniu cu nepăsarea, cu ura sau cinismul, toţi araseră acest câmp, contribuind într-un fel sau altul (lui Tudor îi fu ruşine de acest „într-un fel sau altul” – cum poate să se gândească astfel?) la răsărirea acestei „floricele”. Se bat munţii în capete… dar iată că rezultatul e uneori gingaş ca un clopoţel de argint, sunător şi nespus de frumos. Se simţi inundat de fericirea tinerei mame de lângă el.

— L-am aşteptat… şi la scurt timp după întoarcerea lui Sandu băieţelul s-a îmbolnăvit… Am hotărât să ne despărţim definitiv… Era gelos de câte ori vedea copilul. Zicea că ştie că nu e bine, dar nu se poate abţine. Acum s-a căsătorit cu Ruxandra… o ştii?

— Da, vag…

— Să le dea Dumnezeu sănătate. Eu am fost dată afară din facultate pentru absenţe nemotivate. Pierdusem deja un an din cauza fugii mele la Cluj… Toţi m-au exmatriculat atunci, inclusiv Val. Acum sunt iarăşi în anul IV, la fără frecvenţă. Am o mică slujbă undeva. Ştii că într-o dimineaţă am făcut o baie minunată acolo la voi; era prima fugă de-acasă, dormisem cu Val; propriu-zis stătusem aşa unul lângă altul şi discutasem despre artă… Dimineaţa, ne-am certat… nu mai ţin minte de ce… Am întrebat unde e baia şi el mi-a explicat; „drumul” era destul de complicat, undeva la subsol. Am făcut singură un duş într-o încăpere cât o şură. Unde s-ar fi putut îmbăia un regiment. Mereu, când vin aici, îmi amintesc de dimineaţa aceea. A fost o zi de cotitură.

— De cotitură şi pentru mine. Atunci v-am cunoscut, pe tine şi pe Val, şi v-am fost „martor”. M-am gândit de multe ori că toată vina mea a fost aceea de-a fi martor – cu voie sau fără voie – la anumite întâmplări. În orice caz, nu regret această calitate. Uneori e bine să vezi cât mai multe, numai să ai inima tare. Noi, slavă domnului, suntem tineri. Abia îmbobocim. Complimentul îi făcu o mare plăcere Olgăi, venea ca un răspuns la teama ei de-a nu fi prea trecută. Nu-mi pare rău că v-am întâlnit atunci. Întâlnirea cu Val a lăsat urme adânci. Aşa scurtă cât a fost… Merita să trăiască. Ce spun merita: era necesar. Există oameni care te fac să fii mândru că i-ai cunoscut, alături de ei te simţi şi tu mai bun, mai dăruit şi chiar eşti, pentru că astfel de indivizi sunt ca magnetul, care ştiu să răscolească toată pilitura de fier din jurul tău, să-ţi înlăture praful şi rugina de pe sentimente şi senzaţii, îţi ascut auzul, văzul, nervii… Simţi atunci că omul e vecin cu Dumnezeu, că Dumnezeu e un prototip al lui, e insul de lângă tine, dacă nu chiar tu însuţi, aruncat în ideal… Sigur, el nu putea fi fericit… aşa cu una cu două, continuă Tudor… oarecum înciudat că nu reuşea să prindă esenţa proteică a existenţei prietenului său. Cuvintele erau palide. Dar el nici nu căuta asta… existenţa lui ar fi însemnat fericirea altora… Lăsă capul în jos şi tăcu o clipă. Cred că pe tine te-a confundat cu arta lui. A vrut să te realizeze, dacă se poate spune aşa, dar ca pe o bucată de marmoră, nu ca pe un om. Există inşi care sunt fericiţi acolo unde îi pui.

— Eh, dacă ar fi avut şi Val tăria… oftă Olga.

— Era un om foarte tare, zise Tudor. Dispariţia lui se poate numi accident de tangaj. A fost aruncat peste bord, din greşeală. Dacă ar fi scăpat din furtuna aceea… Cred, sunt ferm convins, continuă el ceva mai domol, că generaţia noastră, care n-a prins decât un sfârc din suflul acela, suficient totuşi să ne facă mai înţelepţi şi chiar să ne dea îndreptăţirea de-a zice că ne-am călit, va fi cea care va reînnoda firul cu tradiţia… va reaşeza lucrurile şi le va duce mai departe… Unii au şi început să se afirme… Val ar fi fost unul dintre aceştia, dintre cei mai buni. El ar fi putut înălţa acum statuia Speranţei, aşa cum am văzut-o noi