greci şi la romani, începu să-i studieze, pe rând. Altfel vedea acum lucrurile, şi chiar pe clasici. Uneori îi era milă de ei… Şi-i venea să-i bată pe umeri, protector. Alteori reuşea să se entuziasmeze şi recunoştea cinstit că e ceva de capul lor. Devenise foarte impresionabil la opiniile vechi, verificate de timp. Noaptea, după ce-l termina pe Titus Livius, purta cu el lungi discuţii de la fundarea Romei şi până mai încoace. Fusese deci un noroc acea cămăruţă şi comoara de cărţi. Latinistul îi atrase atenţia într-o zi că trebuie să preia critic toate acestea, înţelegi ce vreau să spun. Tudor înţelese. „Ce mai citeşte, ce mai gândeşte, chiriaşul dumneavoastră?” Adică nici în antichitatea greco-romană nu era chiar aşa de capul lui. Însă spiritul său critic nu avea nevoie de îndreptare, funcţiona de la sine. Latinistul se simţea şi el jenat, când îi punea pe masă maldărul de cărţi – poate că trebuia să dea liste – Dumnezeu ştie!

Plăcerea cea mai mare era să se radă zilnic. În fiecare dimineaţă, în faţa unei oglinjoare din cămăruţa sa, îşi săpunea cu grijă obrazul. E bine când poţi să-ţi arăţi dimineaţa un obraz curat. Ieşind de sub spuma săpunului ieftin „Cheia” („o cheie tot am dibuit-o”), renăştea.

Adrian îi găsise şi o slujbă, tot la corectură. Lucrau împreună – munca nu era aşa de grea – aveau şi zile libere. Însă în zilele premergătoare apariţiei revistei stăteau de dimineaţa până seara, într-o sală mare, unde se înghesuiau mai multe publicaţii şi mereu zbârnâia telefonul, săreau pagini care trebuiau înlocuite urgent cu altele; pentru o pagină de revistă citeau de fiecare dată în plus două-trei dubluri. Tudor era un bun corector şi îşi făcea datoria mai mult decât conştiincios. Adică, în afara punctuaţiei pe care trebuia s-o pună el, pentru că aşa cum veneau manuscrisele din redacţie era o catastrofă, îndrepta şi citatele în limbi străine ale criticilor. Bântuia un fel de epidemie de erudiţie, care se întinsese ca râia – şi totul era pus aiurea. Un scriitor de oarecare notorietate, mai ales pentru felul bătăios cu care forţa uşi deschise, pozând mereu în erou, care scria în acea revistă, cita la tot pasul în trei-patru limbi neavând habar de niciuna. (Nici măcar de-a română!) Tudor socotea ca o ironie a sorţii să pună la punct erudiţia încuiaţilor care acum începeau să joace în moderni. Îi era şi silă. Când ajungea acasă, se spăla bine, cu săpun, pe mâini – ca Pillat din Pont – şi deschidea ochiul de geam cu vederea spre acoperişuri. Casa în care locuia nu avea, din păcate, baie. Gazdele se spălau într-o albie – ca la ţară – apartamentul cu baia fusese naţionalizat şi noii chiriaşi nu acceptau niciun fel de acces. Tudor îşi făcea duş într-un lighean. Din când în când, se ducea la baia turcească, de pe malul Dâmboviţei. Singurul lucru bun rămas din perioada civilizaţiei musulmane. Aici o întâlni într-o zi pe Olga. Baia avea un hol comun – într-o parte intrau bărbaţii, în cealaltă femeile. Când ieşeau, se mai opreau în hol, să se acomodeze oarecum cu aerul mai rece. Se aflau acolo nişte canapele de piele şi nişte bănci – şi bărbaţi şi femei, toţi îmbrăcaţi, încotoşmănaţi. Se aşezau să fumeze o ţigară, să se relaxeze. Băncile erau numite în folclorul muşteriilor, băncile morţii. Se întâmplau uneori cazuri de deces aici. Pe cei care aveau ceva cu inima, după şocul din cadă, aici odată îi apuca o sfârşeală şi mureau zâmbind, fără măcar să-şi dea seama uneori ce se-ntâmplă cu ei. Aici avu şi Tudor o tresărire de inimă, dar de altă natură. Lângă el pe canapea se aşeză o femeie, care, după felul cum se mişca şi după toate celelalte trăsături… i se părea cunoscută. Aşteptă să vadă dacă şi ea îl recunoaşte. Femeia se lăsă moale pe speteaza canapelei, oftând uşurată. Probabil că stătuse mult în cadă. Arăta ca un nud de Renoir – îmbrăcat. Toate femeile lui Renoir par ieşite adineauri din baie… carnaţia aceea trandafirie, modul relaxat, trăsăturile înfrăgezite…

— Olga! Se gândi, chiar în momentul când pronunţa numele, că ar putea să se înşele. Doamna de lângă el era coafată şi o mare parte din personalitatea ei de atunci se pierduse.

— Dumneata? tresări ea, jenată, ca şi când ar fi surprins-o goală.

— Vin uneori la baia comunală… se bâlbâi Tudor... M-am învăţat cu luciurile în comun, cum s-ar zice… în afară de asta, n-am nici cadă, n-am nici duş acasă… Asta mă duce cu gândul nu ştiu de ce, la un melc – melc, melc, codobelc –, ieşind să ia masa în oraş, iar când se întoarce nu-şi mai găseşte nici casa. Apropo… cum şi-or fi făcând melcii baie? Au tot ce le trebuie acolo înăuntru?

— Nu ştiu cum o fi la melci, zise Olga, înviorată dintr-odată, însă, în ce mă priveşte, eu n-am.

Tudor nu aflase prea multe despre ea de când se întorsese. Adrian îi spusese ceva, dar destul de vag. Nu-i veni la îndemână s-o întrebe acum nimic.

— Eu am un lighean, zise Tudor… şi-l pun sub streaşină, la burlan, pentru că apa nu curge întotdeauna. Îţi aminteşti de Iaşi? Ori cine blestema Bahluiul „care n-are niciodată apă, dar jură că se revarsă” şi mai spunea că „nimeni nu-i ieşean de plăcere”? Ce voiam să zic, nici eu nu fac baie comunală de plăcere.

Femeia râse. Lângă ei era un domn, bine îmbrăcat, cam de vreo 50 de ani, care citea ziarul. Lui nu-i plăceau, nu ştiu de ce, oamenii care se adânceau în lectură în preajmă-i adică atunci când se simţea şi el mai volubil, când îşi mai dădea drumul la gură. I se părea că aceşti tipi nu citesc, ci ascultă.

Se afla, cum s-ar zice, lângă femeia fatală. Cot la cot cu ea. Ar fi vrut s-o întrebe câte ceva… dar cel care citea atât de concentrat ziarul parcă îi tăia orice avânt. Mereu când ne simţim uşori – după o baie bună, după o fericire oarecare – şi parcă am vrea să zburăm, să plutim oleacă, intervine un amănunt, care ne pune plumb pe