aici ca un corp străin şi nu-şi găsea locul şi întrebuinţarea. Ar fi una, se gândi. Să mă dau la peşti. Goni gândul. Cele 24 de statui pe care avea să le facă începuseră să se şi contureze în imaginaţia lui, se lucrau singure parcă – da, o să-l roage pe Tudor să-l mai ajute la treburile mai mărunte, pregătitoare, când va face rost de un atelier şi va avea timp de lucru. Ori naştem o mitologie, ori facem pe noi arta, conchise el, plăcându-i ambiguitatea, adică arta pe măsura noastră, asta voise să spună, dar expresia era mai generoasă.

Tudor, trecând prin acelaşi loc, dar mult mai târziu, regreta nu numai dispariţia lui Val, ci îngroparea unei posibilităţi de exprimare, nu pentru mulţi la îndemâna, îl durea inima că Val nu era prezent, că fusese smuls din generaţia lui care acum îşi desfăcea aripile. Aceleaşi locuri născând aceleaşi idei, parcă se afla unul în continuarea vieţii celuilalt, ca nişte maratonişti ai aceleiaşi năzuinţe. Da, Adrian aruncase atunci ideea multiplei reprezentări a unei femei, zeiţă a răzbunării. Trecând prin locul acela, avu o trăire pe care o mai încercaseră şi alţii.

*

Abia peste un an fu chemat la proces.

…Când fu dus înapoi… Tudor îşi dădu seama că scăpase sentinţa. Adică atenţia sa n-o înregistrase, ca şi când ar fi fost vorba de un fleac oarecare. Chiar pe drum, constată acest lapsus şi-l tot întreba pe ostaşul care-l „ghida” – să nu se lovească, Doamne fereşte, cu capul de pereţi, să nu se lovească prea tare.

— Cât a fost? întrebă Tudor, aproape vesel. Cât am luat? Hai spune, domnule, spune-mi odată! Cât am luat?

— Lozul cel mare! râse prosteşte sentinela.

— Grozav!

*

— O nimica toată… spuse el, tare. Dându-şi seama unde se află, acum se juca de-a adevăratelea c-un trenuleţ amuzând nişte copii, adăugă: Ei, de ştiam că ai copii, căutam să le aduc ceva mai… la curent cu tehnica avansată… O rachetă… Mă, voi ştiţi ce e luna?

— Partea văzută sau partea nevăzută? întrebă Viorel.

— Ca să vezi ce înseamnă generaţia nouă! se uimi Tudor, ridicându-se de pe jos. Tu încerci să le spui poveşti şi ei îţi răspund cu teoreme şi parametri… E cazul să-mi strâng bagajul, s-a făcut târziu…

— Păi, unde vrei să te duci? sări Adrian.

— Acasă. Am trecut ieri prin dreptul palatului nostru… ce păcat că se demolează.. Tocmai se arunca molozul pe fereastră. Mi-am amintit cum ai fost tu îngropat de viu într-o zi, în avântul unei astfel de demolări…

— Păcat de casă! zise Adrian. Şi văzându-l că se pregăteşte de plecare: Stai… rămâi aici, câteva zile măcar… Am trei camere…

— Nu rămân nicio zi… Eşti căsătorit… ai nevastă drăguţă… şi decât să mă pomenesc c-un cuţit în burtă... Fie el şi de bucătărie… ori de ascuţit creioane, mai bine cu burta goală! (Ha, ha! hohoti Adrian.) Şi la urmă simt nevoia singurătăţii… o vreme, să-mi revin. Nu stau prea bine cu nervii. Am nervi cu clopoţei. Ce poţi face e să mă ajuţi să-mi găsesc o cămăruţă pe undeva. Dacă vrei să rămânem prieteni, te rog nu insista…

Marga şi Adrian insistară totuşi, fără rezultat. Tudor merse cu Adrian în oraş, în căutare de locuinţă. Adrian ceru cecul de la Marga şi scoase toţi banii pe care-i avea, vreo câteva mii de lei şi-i dădu lui Tudor.

— Să nu-mi ceri o dobândă prea mare, zise acesta, acceptând împrumutul.

Întotdeauna se purtaseră ca nişte fraţi, nu era nevoie de multe explicaţii între ei.

— Ba o să te jupoi!

După ce merseră o bucată de drum, Tudor îl întrebă deodată, oarecum îngrijorat:

— Nu ţi-e frică să mergi cu mine pe stradă?

— Ba da, râse Adrian. Ai pantalonii necălcaţi şi mi-e cam jenă…

Se simţiră amândoi bine. Ca pe vremuri.

CAPITOLUL XIII

INTRASE în albia normală a vieţii. Dar nu se simţea nici pe departe aşa de fericit, cum crezuse, pentru că îi lipsea obişnuinţa. Un bolnav vindecat o dată de o boală cumplită obişnuia să se vaiete şi chiar să ţipe: „aoleu, unde e durerea mea?” Izbutise să găsească o cămăruţă, pentru o jumătate de persoană, din uşă intra direct în pat, dar, oricum, era a lui, adică închiriată, plătea chirie, nu i se dăduse pe gratis. Altceva mai bun nu putuse obţine. Pentru Tudor, spaţiul era corespunzător. Deschidea fereastra când voia, o ferestruică rotundă, cât pumnul, care dădea spre nişte acoperişuri de tablă roşie. Intrau în raza ei cel puţin 15 coşuri de cărămidă. Putea urmări echilibristica mâţelor, care, nu se ştie de ce, încă din cele mai vechi timpuri au aspiraţii cosmice. Simţea o senzaţie stranie că nu-l ferecă nimeni pe dinafară. În primele nopţi, rugase gazda să-l încuie –, să nu intre cineva peste el. Apoi se obişnuise. Gazdele erau nişte bătrâni –, un fost profesor, cu mama sa, care se ţinea destul de bine, deşi profesorul însuşi, un latinist şi-un cărturar de soi, era pensionar. Acum îşi târa cu greutate un picior; când îl vedea, Tudor îşi amintea aproape întotdeauna versul lui Alecsandri: „târând al său picior”. Casa îi era plină de colecţii de reviste, ediţii vechi de clasici greci şi romani, tot felul de hârţoage, pe care le ţinea prin dulapuri, pe paturi şi chiar pe scările interioare. Poseda, de asemenea, o frumoasă colecţie de cărţi cu autografe de la scriitorii români dintre cele două războaie şi chiar de la contemporani. Era, cum s-ar zice, un cărturar de rasă, şi târând al său picior îi aducea zilnic lui Tudor câte un braţ de cărţi „să se pună la curent”. Redescoperi „viciul nepedepsit” al lecturii şi devoră ca un şoarece hămesit tot ce era literă tipărită. Citea în picioare, citea răsturnat în pat, în largul lui; citea la măsuţa scundă, atent şi cu creionul în mână. Lua note, făcea observaţii pe marginea unor pasaje (nefiind ale lui, nu putea scrie chiar pe cărţi, trebuia să le copieze într-un caiet).

Cu toată şcoala lui, şi-a vieţii inclusiv, constată că avea lacune. „Sunt plin de goluri”. Reciti şi operele clasicilor învăţaţi la şcoală, apoi, văzând că în cap i se face un talmeş-balmeş, o luă sistematic: se întoarse la