ţipe, să zică „nu trageţi… nu daţi cu pietre…” În noaptea aceea, stătuse chiar lângă mare, pe buza mării. Fusese o furtună cumplită. Se gândi cam cum i-ar relata experienţa acestui contact. „M-am culcat cu ochii căprui şi m-am trezit cu ei vineţi”, zise Tudor tare, în timp ce un şarpe de apă se încolăci pe o trestie venind parcă sus, să audă mai bine. „Fugi, mă, că nu vorbesc cu tine”. Se gândi că poate această vietate e trimisă de el, de Val, acolo, să-i ţină locul. Continuă: am înregistrat pe cornee, ca pe un ecran moale, apariţia unui punct mic negru, tocmai la capătul celălalt al lumii, care creştea, ca un ghem. Apoi, ghemul a ţâşnit. Zeci de gheare, de mâini s-au întins să-l prindă, era, se vede, jucăria lor. Şi s-au zbenguit astfel o vreme, răscolind marea până în adânc, aşa încât suprafaţa bombată de la început, liniştită şi bombată exact ca ochii mei, s-a învolburat. Nu mai vedeam clar, în pupile mi-au apărut cucuie. Curentul îmi smulgea părul din cap, îmi smulgea unghiile, scoteam limba ca spânzuraţii. Am simţit că intră un hoţ în baracă şi-am dat să mă scol, dar nu puteam. Eram ca într-un început de paralizie. Apoi, cu chiu cu vai, m-am ridicat. Am dat să aprind lumina, lanterna, dar se arsese bateria. La urmă, n-am mai găsit nici lanterna. Iar m-am culcat, îmi era frig, m-am sculat şi-am tras un pui de somn… nu, ce spun? am tras un nor pe mine, ceva, o pătură. Lanterna era la locul ei, deci visasem că mă scol, dar nu mă ridicasem. Tot lucram la două versuri, dar cum n-am nicio încredere în inspiraţia onirică, le-am uitat. Erau despre un copac aplecat peste drum, peste casa unor prieteni, o pereche de fapt, şi foarte potrivită, îmi scriseseră şi ei o poezie şi trebuia să le răspund. Am dat să ies să mă uit la mare. Să nu mă mai chinui aşa doar ascultându-i vuietul şi simţindu-i valurile negre care parcă aci mă acopereau, aci mă dezveleau ritmic. Eh, nu m-au lăsat ăia, la ieşire. Un câine lup, în sfârşit, amănunte de-astea. Mi-am adus aminte, uitându-mă pe-o crăpătură – câtă mare încăpea în acea crăpătură? – că din când în când avusesem palpitaţii: inima intra în rezonanţă, dădea să plece târâş după vuietul acela continuu. Şarpele se plictisi să-l asculte. Se descolăci şi plecă. Delta mirosea a câine ud, ba, mai precis, a păsări ude – milioane de aripi, peste care se toarnă apă rece şi căldura trupurilor emană un miros ca de opăreală. Parcă se opăriseră lăcarul ţârâiac, măcăleandrul, stufărica, sturzul de vii, martinul cu trei degete, chirighiţa-aripi-late. Nu se opăriseră, în schimb, ca mai isteţe, mai prudente pescăriţa râzătoare, mugurarul, inăriţa, sfrânciocul cap-roşu, culinul cioc-subţire. Dar sitarul de mal, raţa sunătoare, cioara grivă sudică, capântortura? Ah, aceste zburătoare de basm! Încercase să le recunoască, după cântec, ţipăt, fâlfâit ori după moravuri, şi în furtuna din noaptea aceea se întâmplase ceva cu ele, marea năvălise şi le speriase din cuibărit, din pescuit, le turnase spumă în cap. Tudor era oarecum mândru că lucrează în cea mai compactă întindere de stuf din lume, un caleidoscop de culori, cu grinduri de nisip paralele cu litoralul – Letea, Caraorman, Ivancea, Sărăturile. Nu mai fusese în Deltă înainte, era fascinat. Şi încerca, totodată, sentimentul unei imense nostalgii, pe care o ai când te pomeneşti dintr-odată la izvoare.

Pe insulele plutitoare întâlnea mistreţi şi vidre. Sus iată codalbul; locul te îndemna să meditezi la o cumpănă făcută încet şi răbdător de natură. Sute de mii de ani. Ce înseamnă aici pasăre de pradă? Îi părea rău când auzea de stârpirea uliilor şi a şoimilor, care menţin echilibrul între peştii răpitori şi cei paşnici. Încerca să-şi fixeze în memorie fiece nume nou, sperând să revină cândva să poată contempla în voie. Dacă ar fi putut, ar fi crestat pe trestii direct, ca pe suluri de papirus, viaţa tainică a nisiparului, a fugaciului de ţărm, a chirighiţei negre ori a forfecuţei bălţate. Chira de mare, ce nume frumos! Nu reuşise însă să afle care anume este chira. Şarpele care-l privise un moment îl duse cu gândul la cadranul solar şi parcă auzea şi-acum descrierea făcută de Adrian, care avea darul de a scoate în evidenţă lucrurile importante, din felul cum intona cuvintele.

*

Val trecea pe lângă capul Dolojman, mai precis printre Capul Dolojman şi insula Bisericuţa, din lacul Goloviţa în Razelm. O lua pe canalul Dunavăţului şi ajungea în braţul Sfântul Gheorghe. Coborând chiar la vărsarea în mare, unde Dunărea face o platformă de vreo 30-40 de km de viitură, aşa încât privind din avion observi în mare o deltă scufundată, o Atlantidă misterioasă. Dădea acolo de insulele Sacalinu Mare şi Sacalinu Mic, unde obişnuia să stea întins şi să viseze cu ochii deschişi. Alteori pornea înapoi pe braţul Sf. Gheorghe spre Ceatal sau chiar spre Tulcea. Explorase de multe ori raiul peştilor şi păsărilor, lumea de gârle, canale, lacuri cu nume ciudate: Matiţa, Merhei, Gorgova, Obreţianu, Bogdaproste, astea erau lacuri. Ori: Gârlă Păpădia, Gârlă Sontea. Astea erau gârle în Dunăre, interesant. Lacuri şi gârle şi grinduri în Dunăre şi ostroave, asta era Delta. Dar mai colorată, mai importantă i se părea viaţa oamenilor de acolo, atât cât apucase să-i cunoască, încercând să fugă de sine. Când ieşi la suprafaţă, se întoarse cu gândul tot la statuile din Tomis, uitând itinerariul lui subacvatic, ce văzuse, mai precis, ce gândise în apa aceea brun-gălbuie. Se afla pe canalul Caraorman, aproape de lacul Puiu. Nu mai era mult până la mare. Dar i se simţea prezenţa în aer, ca şi când marea se vărsase în aer. Cerul era verzui închis. Toată această vastă porţiune pe care el o străbătea cu barca, înot ori chiar pe jos, cu piciorul, formase o ţesătură fină, un ţesut cu celule vii care respirau şi de capul lor şi odată cu întregul organism, celule ce se năşteau şi mureau şi iar regenerau de la sine. Şi el se pomenise