— Ce ziceţi de dubla reprezentare a zeiţei Nemesis?? încercă încă o dată Adrian să aducă vorba despre ce-l interesa pe el. Fantastic! Mă, ce chestii? Orice praşilă în Dobrogea echivalează c-o săpătură. Statui semănate în pătrat. Recoltezi statui! După praşila-ntâi capul, după a doua trunchiul şi membrele! Uluitor!

— Termină, bă!

— Să vedeţi ce Carrara, ca la mama acasă. Frize cu amoraşi, cu divinităţi muze… capiteluri… o statuie menhir.

— Termină, bă, podoabă de bronz, entuziasm şleampăt.

— Nemesis era zeiţa răzbunării. Sculptând-o de două ori într-o aediculă (apăsă asupra cuvântului, voind să vadă ce efect face, dar nimeni nu ridică o sprânceană), artistul a vrut poate să sugereze că ori încotro te vei muta, mai la dreapta sau mai la stânga, te va ajunge răzbunarea: Femeia!… şi eu văd o înşiruire infinită de statui ale zeiţei Nemesis, constituind un fel de diametru al unui cerc. Şi toţi trecem prin faţa zeiţei de cel puţin două ori, cum ne rotim noi în cerc.

— De ce trebuie să ne rotim în cerc? interveni Tudor.

— De ce în cerc… am căpiat? sări şi Val.

— Pentru că viaţa e rotundă, perfectă, se apără Adrian.

— Ba are formă de gâlmă. E mai ţuguiată într-o parte. E ceva în ideea ta, dar mie tot Fortuna mi-a plăcut cel mai mult. Era exact ce-mi trebuia, un noroc de genul feminin, şi-au făcut fraţii săpături şi mi-au adus-o pe tavă. Fortuna noastră, aia de la Tomis, e rotofeie şi cărnoasă. Aţi văzut ce buze are?

Discuţia avusese loc seara la şosea. Se plimbau printre bănci cu îndrăgostiţi şi boschete gemând „de la sine”, aveau o sticlă de coniac la ei, ba nu, le adusese tatăl lui Val o palincă şi o luaseră s-o bea „în mijloc”, adică în mijlocul naturii, dar ei vorbeau uneori ca în Maramureş, nu mai terminau expresiile prea cunoscute. Val ţinea sticla sub pulpana hainei şi din când în când le dădea să se aghesmuiască turnându-le în dop, care era în formă de păhărel.

Acum plutea pe lac, era el însuşi un fel de plaur, insulă plutitoare, aştepta ca vreo pasăre să vină să-i ciugulească ochii, luându-i drept peştişori. Îi plăcea să înoate pe spate şi să se lase dus. Îşi aminti, nu ştiu prin ce asociaţie de idei, de această pălăvrăgeală de atunci şi de faptul că-i fusese oarecum necaz pe Adrian că tot încerca să-l tragă de limbă. Ciuda o simţise mai mult pe sine că nu era prea bine pregătit. Abia după aceea studiase tezaurul respectiv şi citise nişte cărţi. Se gândi ce soartă or să aibă propriile statui. Şi că Dobrogei, dacă ar fi să se poarte cinstit, îi datorează cel puţin câteva lucrări mari. Facă ce-o vrea cu ele – să sprijine gardul vreunei grădini de zarzavat, la Medgidia, să le împrăştie în jurul monumentului de la Adamclisi – în chip de oi contemporane, ori să le pună în piaţă la Constanţei; piaţa să se scufunde şi jos să răsară un mozaic; să fie mutate într-o altă parte, iar să cadă într-un strat mai vechi şi deasupra să se construiască o gară, aşa se petreceau lucrurile la vechiul Tomis, într-un du-te-vino prin milenii foarte excitant. „Ce-ar fi să încerc o dublă reprezentare a lui Ovidiu, o dată orientat spre sud, spre Roma, şi o dată întorcându-i spatele?”… Deci să le închine acestui pământ dăruit. Să intre şi ele în circuitul pietrelor, al munţilor roşi în coate, în circuitul statuilor. În orice caz, trebuie să-i livrez acestui colţ de ţară 24 de statuioare, hotărî, ce-o să se întâmple cu ele, nu mă priveşte! Cert, tezaur reprezintă a lume, o mitologie, ba chiar un conglomerat de mitologii. Revăzu în minte clar statuia acelei divinităţi de provenienţă egipteană, asimilată de civilizaţia greco-romană. Pupila era foarte sus, aproape de arcul sprâncenelor, şi asta dădea o impresie de extaz. Dar noi din ce mitologie ne tragem sevele, de unde trebuie plecat? Ce zei? Ce oameni? Ce întâmplări trebuie cioplite în piatră? Da, în cele 24 de statui ar încerca să facă un sincretism al pantheonului românesc, pornind din adânc şi până azi… nu, până ieri… „ca să am perspectivă… până alaltăieri… După aceea aduc lucrurile la zi…” Nu uitase discuţia de atunci, în fond banală, tocmai pentru că ea îl îmboldise cumva şi trebuia să-l determine să se clarifice. Se dădu la fund şi încercă să privească prin apă.

Peste un timp, Tudor, trecând prin acelaşi loc, fu şi el fulgerat de rezonanţa cuvintelor schimbate atunci, în micul parc de la şosea, în timp ce trăgeau câte-o duşcă de pălincă şi se uitau cum se zbenguie câinii scoşi de stăpâni la joacă, la o idee de libertate. Se auzeau gemete pline de viaţă venind din tufişuri. Rolul lui în discuţie fusese destul de marginal. Ca de obicei, era cel care ascultă, participă, dar nu se bagă prea tare în controversă de teamă să nu se angajeze, să nu emită ipoteze pe care mai târziu, la rece, ar fi fost nevoit să le retragă. Era tipul de creator sugativă, adună de-aici un cuvânt, de dincolo o întâmplare, o piatră şi după aceea construieşte cu grijă edificiul – nu are pretenţia unui Panthocrator – adică eu fac lumea, o scot din mine, o scot pe nas, dacă vrei, dar nu iau nimic din afară căci nu există nimic în afară de mine. În fond, nu eşti Dumnezeu decât în momentul iluminării şi până atunci trebuie să stai de-o parte, retras, să asculţi, să observi şi să aduni material. Dumnezei de-ăştia continui nu există şi cei care îţi dau mereu a înţelege că ei ar fi, sunt paranoici. Îl impresionase mai mult partea referitoare la martiri, Sava Gotul şi ceilalţi, chinuiţi în spaţiul dintre Buzău şi mare, în acele vremuri tulburi. Trebuie să mai existe şi osemintele celorlalţi, amintiţi în pomelnicul respectiv. Să nu ne mirăm dacă o să citim că sub nu ştiu ce edificiu ori într-un beci la Mangalia, unde o gospodină îşi îngropase cartofi, a scos odată cu ei un schelet, un martir care începe să