— Da, calci pe bec… se deschide chepengul şi cazi în grota cu capiteluri, zise Val. Apoi, serios: dacă mă năşteam acum două mii de ani la Tomis, îmi dădeau ăia atelier cât ai zice peşte. Ce-mi sunt acum tarabele aprozarelor, ce-mi erau atunci atelierele de sculptură, aşa se-nşiruiau! Le crăpa buza tomitanilor, viitori chiustangii, actualii constănţeni vasăzică, după pietrari. Nu dădea unul ortul fără sarcofag sculptat, cum nu umblă azi cucoanele fără poşetă. Şi de hamal eram bun, fiindcă blocurile de marmoră aduse pe fundul corăbiilor drept lest erau zilnic descărcate în port. Puneam umărul şi intra ca dalta, înlăturând ce era de prisos şi aruncând în mare. Cu unghiile, bă, ciopleau ăia, aveau „stofă” şi pe sub unghii.

— Am văzut un portret funerar ţâţă! continuă Adrian, intrând, ca exprimare, în ape teritoriale străine, dar continuând să se alimenteze din acelaşi stoc de admiraţie, cu care se întorsese din călătorie. Nu avusese timp să-şi noteze ideile şi acestea îl sâcâiau. Totodată voia să mai ciupească ceva şi de la Val, acesta fiind, oricum, specialist, să nu cumva să dea în bară cu vreo afirmaţie eronată. Val parcă simţise şi ocolea problema. Nu se băga. Când îi pomeni de-o Afrodită, el zâmbi. Le vorbi de-un coleg, frumuşel, rotofei şi cu breton, căruia îi ziceau Afrodel. Şi avea ăsta o mână ca o plăcintă. Aşa era de moale, nu ştiai cum să te descotoroseşti de ea când dădea noroc, aşteptai să te umpli şi de sirop, ca de la o plăcinta adevărată. Vizitând un muzeu la Roma, voise să facă pe asul şi citind sub un tablou „Non Toccare”, le-a spus cu importanţă persoanelor care erau cu el: „Îl cunosc pe pictorul ăsta, e mare”. Apoi rămăsese uimit de activitatea prodigioasă a acestuia, căci toată Italia era plină de operele lui „Non Toccare”. „Ai dracu italienii, ăştia când îşi dau drumul, merg cu ruptul. Când pune unul mâna pe pensulă, spoieşte tot.” Discuţia alunecă spre amintiri din armată, unde fusese coleg cu ăla, Afrodel-Tocariu. Dar la urmă, tot el se arătă curios:

— Despre ce statuie e vorba?

— Păi nu-ţi spusei? Una fără cap.

— Şi restul e… bărbat sau femeie? Căci pierzându-ţi capul, nu înseamnă că e totul pierdut. Bărbat sau femeie?

— De sexul feminin, cum se spune în certificatele de naştere.

— Atunci mă interesează.

Adrian i-o descrise, spuse c-a fost descoperită la Constanţa, la vreo patru metri în pământ, în poziţia culcată, protejată de pietre.

— Înseamnă c-a fost martelată, un fel de viol, explică el, văzând privirea curioasă a lui Tudor, şi trebuie să aparţină epocii creştine – secolele II-III. Martelarea e un fenomen specific acestei perioade, când monumentele funerare antice, romane, sau divinităţile romane erau sfărâmate, fiind considerate opere ale idolatriei. Prin edictul de la Milano, din 313, anul nu-l ştiu precis, dar cam pe-aici, îl găsiţi la Milano, când o să vă duceţi, Constantin cel Mare oficializează creştinismul. Aceştia, căpătând libertate de acţiune, distrug o parte din monumentele antice, în timp ce apărătorii vechii credinţe încearcă să le protejeze. Aşa se face că găsim îngropate cu grijă statui fără nas, gât şi urechi, fără ORL.

— Nu s-ar putea să fie şi urma unor atacuri barbare? Interveni Tudor. În secolul III geţii şi carpii au devastat Dobrogea.

— Da, dar nu şi Tomisul, care fiind înconjurat cu ziduri puternice a rezistat. Dacă statuia a fost găsită la Constanţa, înseamnă că… de altfel nu înseamnă nimic, trebuie s-o văd, nu pot s-o datez aşa. Vorbea de parcă i-ar fi căzut pe cap acum o sarcină foarte grea, datarea unei statui abia descoperită şi el doar treaba asta o avea. Cunoaştem migraţiile succesive din secolul VI, când hunii şi slavii jefuiesc toată Dobrogea, inclusiv Tomisul. La începutul secolului VII, autorităţile romano-bizantine sunt retrase de aici, dar revin mai apoi. A, zise Val. Există şi un viceversa. Adică, mai multe. Spuneam că primii creştini se războiau cu statuile păgâne. Dar şi populaţia păgână martela, hî, hî… misionarii creştini. Pe la 361-363, când Iulian Apostatul încearcă să reinstaureze vechiul cult, are loc răzbunarea. Aceştia, negăsind prea multe statui, taie din nasul oamenilor. Dar după moartea lui Iulian Apostatul lucrurile s-au restabilit. Există după cum vedeţi o dinamică a statuilor, făcu el, ca şi a oamenilor de altfel. La Niculiţel, continuă, ca să-i arate lui Adrian că şi fără documentare cu decont e în materie, zace o criptă creştină cu martiri. Au fost depuşi în această criptă, peste care s-a înălţat o basilică romano-bizantină. Au fost găsiţi in situ, iar pe inscripţie scrie „Martirii lui Christos” şi li se dă numele. E una din cele mai fantastice descoperiri, prima descoperire de schingiuiţi autentici din zona asta, care sunt amintiţi în Martirajul sfinţilor părinţi – un catalog al tuturor martirilor. E vorba de un grup mai mare, în care se spune că au fost puşi la cazne la Noviodunum, azi Isaccea. Cei găsiţi sunt patru: Philippos, Atalos, Kamosis şi încă unul… zi-i să-i zic, Zotikos.

— Cum îl chemă pe cel care a fost înecat în Buzău? Lui Tudor îi plăceau alunecările acestea spre lucruri serioase, de erudiţie, ca stimulent şi exerciţiu al minţii… Val, chiar dacă muta datele mai încolo ori mai încoace, era stăpân pe esenţă.

— Sava Gotul. Activa între goţi, prin secolul IV, şi-a fost înecat în apa Buzăului („Hai, Buzău, Buzău”) de către aceştia, pentru că încercase să-i creştineze. Situaţia de mari frământări religioase din primele secole trebuie să fi fost destul de interesantă pentru un observator. Din păcate, astfel de observatori au lipsit. Noi putem cunoaşte o parte din vânzoleli după dinamica statuilor, cum spuneam. Cu nas şi fără nas, cu ureche şi fără de ureche, venea un nou val, lua statuile de ureche, dădea cu ele de pământ, buf, buf!

Pe Tudor îl interesa Dobrogea şi pentru arta sa, dar şi pentru istoria concentrată, presată acolo. Romanizarea a fost aici foarte intensă şi de lungă durată. După 271, Dobrogea şi sudul Dunării constituie un focar de continuă romanizare a fostelor