— Uite, aşa mi-a venit, râse şi Adrian. Dar ce rost are să ne mai amintim? Ştii că atunci, prin vot, n-ai obţinut majoritatea necesară excluderii, însă, în mod paradoxal, a venit confirmarea după aceea de la raion că s-a aprobat. Mi-a arătat această confirmare Ioniţă Stoica, el a făcut oarecare scandal că e nestatutară. Ţi s-a adus la cunoştinţă asta?

— Ce?

— Excluderea.

— Nu… Am primit foarte puţine ştiri acolo, de altfel nici n-aveam o adresă fixă. Află, dragă Adriane… că avem o ţară minunată, că se munceşte cu avânt peste tot şi dacă am noroc, o să încep s-o colind, să revăd frumuseţile naturii întrezărite doar o clipă în această perioadă. Am învăţat printre altele şi că munca e sfântă. Munceşti, ai vorba aia. Am cunoscut mulţi oameni, din generaţia veche. Alte concepţii decât ale noastre şi ne tot dondăneam pe principii…

Încet, încet, prindeau tonul discuţiilor de altădată, în care gravitatea se amesteca imperceptibil cu ironia şi noutatea unei observaţii era imediat persiflată.

— Da, am învăţat multe, continuă Tudor. Pot spune acum că sunt şi poliglot, şi-o poligloabă, după cum mă vezi…

Adrian se bătu cu mâna peste frunte (gest stereotip, gândi Tudor, Adrian deci era acelaşi). Dobitoc ce sunt! Tocmai lucrul mai important am uitat să ţi-l spun. Ghici oare?

— Nu mai vreau să ghicesc nimic… zise Tudor. Ani întregi a trebuit să aflu totul prin metoda ghicirii, când ştiinţa pune la dispoziţie instrumente mai perfecţionate… Am rupt-o cu Mafalda… Spune-mi pe şleau. Dacă e ceva rău, cu atât mai direct trebuie să-mi comunici vestea. Ştii că m-am dezvăţat să mi se servească răul… pe ocolite.

— Ştiam c-ai să te întorci. Şi asta încă de acum câteva luni. Printr-o metodă foarte simplă. Sper să mă ierţi că nu ţi-am cerut consimţământul, dar n-aveam unde să te găsesc.

— Hai, nu mai fierbe, despre ce e vorba?

— Eşti un autor, un Autor (Adrian sublime cuvântul) şi te cheamă… Mauriciu Ion. Sau, mai bine zis Ion Mauriciu.

— Cum? Dumnealui? sări Finica. Obrajii i se îmbujorară şi o lumină i se aprinse în ochi. La noi la facultate mulţi studenţi i-au citit nuvela… bineînţeles, fără să-i îndemne nimeni. Se vorbeşte mult despre ea.

— Ce nuvelă, domnule, care Mauriciu? făcu Tudor simţindu-şi cămaşa udă în spinare: de transpiraţie. Asta însemna enervare ori emoţie.

— Dragă, zise Adrian, rămăsese la mine o copie a reportajului tău despre Burculeţ. O aveam de la dactilografă, care nu ştiu de ce făcuse o copie în plus, şi mi-a dat-o mie. Am încredinţat-o unei reviste literare… şi a apărut. Pseudonimul ţi l-am găsit gândindu-mă la un tablou de El Greco… tot eşti tu ţepos şi ascuţit..

Deodată Tudor se îngândură:

— Ai publicat-o în forma aceea?

— Exact cum ai scris-o, un cuvânt-două dacă a schimbat redacţia. Toţi care au citit-o, o consideră ca un semn de înnoire a prozei româneşti. Eu ştiam de-atunci că nu e reportaj! S-au scris şi unele recenzioare despre ea şi-ai început să fii citat în lista de prozatori.

— M-ai nenorocit, gemu Tudor. Ştii că între timp am tot lucrat pe acest manuscris? În forma aceea era o simplă însăilare fără pretenţii… doamne, ce-ai făcut!

— E extraordinară! zise Finica, chiar şi aşa pe mine m-a tulburat… Şi la urmă, adăugă ea, cine vă împiedică să publicaţi şi ultima formă?

— Aia e, că nu am ultima formă… Am lucrat pe ele acolo. Află, Adriene dragă, că mi sau pus sub ochi şi nişte poezii de-ale tale…

— Unde sunt? sări Marga, care avea adunată toată evoluţia lui Adrian, pe faze, şi pusă în dosare…

— Tot… acolo. Ţi le-am citit de sute de ori… fără însă să-mi însuşesc munca ta… am făcut unele observaţii marginale, dar acum nu mi le mai amintesc.

— Ha-ha-ha! făcu Adrian. Sa vezi cum a fost. M-am pomenit cu nişte inşi… Au spus cine sunt… Şi-au adunat hârtiile tale… şi toate desenele lui Val. Au căutat şi pe sub pat, şi-n saltea, s-au uitat peste tot… în gura sobei, pretutindeni… Ţi-au luat şi cărţile pe care le-au găsit, noroc că geamantanul tău era sus la Marga, îl dusesem eu acolo. Împreună cu paltonul.

— Mă bucur grozav pentru palton, măcar că are un mic cearcăn în spate. Vede cu mintea de pe urmă.

— După aceea, continuă Adrian, mă tot vizitau diferiţi tipi care se pretindeau prietenii tăi de ţoi… auzi vorbă, şi-mi cereau să le dau adresa.

— Ştiau ei mai bine unde sunt. Veneau, aşa, de dragul tău…

— Şi al lui Val… întrebau mereu de el… chiar după ce se-necase…

Un moment de tăcere. Marga strânse masa; Finica începu să se joace cu copiii. Aveau un tren şi-l lăsa să alunece pe parchet, huruind din roţi, iar ea încerca să şuiere: Ti-ti-ti-ti! Copiii chirăiau să ridice casa în sus. Toţi se gândeau la Val, ca şi când spiritul lui s-ar fi aflat atunci acolo cu ei şi-i electrizase până în vârful unghiilor.

— Cu mine, reluă Tudor, societatea s-a purtat cinstit… Cu noi, cu amândoi, şi cu mulţi alţii.

— Eu nopţi întregi m-am frământat. Am înclinat să cred că s-a înecat de scârbă, că locul de confluenţă al marelui fluviu cu marea – acolo l-au găsit înfăşurat într-o plasă de pescar şi început de peşti – a fost ales simbolic… Suferise decepţia cu Olga… Şi-apoi el era omul experienţelor totale! Adrian căzu pe gânduri.

— Îmi pare rău pentru statuia sugrumată… zise Tudor… Apoi repetă, pe alt ton, mai mult pentru sine: gâtuita statuie…

— Sună ca un titlu, observă Adrian.

— Viaţa lui a sunat ca un titlu… din păcate, n-a putut depăşi acest titlu… Oftă.

— Olga, interveni Finica, e şi acum convinsă că s-a sinucis din cauza ei. Oricum, lucrurile vor rămâne încurcate… şi asta pentru totdeauna.

*

Adrian făcuse o deplasare în Dobrogea şi de vreo săptămână era ca un pescăruş pe ouă, nu se dădea la o parte, ca să nu se răcească impresiile. Se zice că după ce-şi depune ouăle, femela pescăruşului îşi vede de treburi, pleacă şi-l lasă pe bărbat să le clocească, ea adunând în timpul ăsta forţe pentru educaţia puilor, când or ieşi, să fie capabilă să le dea o creştere aleasă. Îl entuziasmaseră la culme statuile scoase la iveală şi vedea