— Just! a spus tovarăşul de la raion, făcu Tudor.

Era replica cu care se despărţiseră în urmă cu câţiva ani, când acesta plecase să-i dea de urmă Olgăi, iar Adrian îi spusese râzând că a Olgăi o găsi-o n-o găsi-o, dai’ a Stanei, sigur!

— Just, a spus tovarăşul de la raion, rostise atunci Tudor o frază care se vântura des ia ei în redacţie.

Se îmbrăţişară. De asemenea, Tudor o îmbrăţişă şi pe Marga (Doamne, de când nu mai strânsese o femeie în braţe!), Marga se bucură că-l vede, îi spuse că Adrian îi tot vorbise de el, fusese aproape tot timpul prezent în casa lor.

— E nenea Tudor! le spuse Adrian copiilor, care se retrăseseră speriaţi în preajma mamei, ţinând-o de fustă.

— Vin din străinătate… adăugă Tudor râzând.

— Pe cuvântul meu dacă te-ai schimbat, exclamă Adrian.

— Ba chiar arăţi mai tânăr, zise Marga.

Nu ştiau ce să-i facă să se simtă mai bine. Marga îl aşeză pe un scaun, după aceea îi spuse să se ridice şi-i aşeză o pernă pe scaun, cum se face la ţară, „să nu fie scaunul prea rece”. Adrian căuta o sticlă cu vin.

— Lăsaţi-mă mai uşor, zise Tudor dând perna la o pante. M-am dezobişnuit de moale, îi explică el Margăi. Dacă mi-ai fi pus în loc de pernă un pietroi, aş fi stat cu plăcere. Ziceaţi c-am întinerit. Păi, cum să nu? Dacă am urmat un curs de întinerire, partea întâi e drept. Partea a doua se numea „Viaţă fără moarte”, dar renunţase.

— Mă uit ca un bleg la tine, şi nu-mi vine să cred. Nu m-aş mira dacă ar apărea acum şi Val.

(Lui Adrian îi păru rău imediat că pomeni acest nume. Tudor odată se întunecă.)

— Pot să-mi aduc bagajul? L-am lăsat la uşă. Se duse şi se întoarse cu lădiţa, cât o servietă. Le spuse că venea direct de acolo…

— De unde de-acolo? întrebă Mihăiţă, aflat la vârsta primelor întrebări… Avusese vărsat de vânt şi-i promisese mamă-sa că dacă e cuminte şi ia doctoriile, or să-l ducă la bunici la ţară, să se suie în clopotniţa bisericii.

— De departe… făcu Tudor… hăt departe… unde sunt balauri cu şapte capete… şi…

— Vreau şi eu la bal-bal-auri… se bâlbâi dulce Viorel.

— Psst! făcu Marga, acum vorbeşte nenea. Unchiul Tudor.

— Ca o constatare generală, începu Tudor adresându-i-se lui Adrian, – e că „Iliada” devine tot mai scurtă. Uneori, o pagină, o pagină şi jumătate, care e mereu rescrisă şi îmbunătăţită. „Odiseea”, în schimb, e din ce în ce mai lungă. Ulise a rătăcit zece ani atunci, pe mare. Vremurile moderne cer o rătăcire mai lungă. Aşa că miră-te că mă vezi, după cum mă minunez şi eu. Nu te arăta uimit că nu-l zăreşti şi pe Val, unele călătorii se lungesc pe parcursul a sute de ani, pe parcursul unor milenii.

— Nu înţeleg! făcu Marga.

— Aveam o discuţie mai veche cu Adrian, pe care nu apucasem s-o terminăm.

Tudor petrecuse o noapte în gară, unde dormi minunat, şi a doua zi, dis-de-dimineaţă, cu lădiţa în mână, porni iarăşi în descoperirea capitalei. Umbla la întâmplare, simţindu-se ca un emigrant în America, mai bine zis ca emigrantul interpretat de Chaplin. Numai că n-avea baston. Din cauza mersului cam crăcănat şi oarecum ţopăit, multă lume îl asemuia cu marele actor. O comparaţie suportabilă, chiar când era făcută în bătaie de joc. Se uită pe la vitrine, intră prin magazine luând seama la preţuri, comparându-le cu cele dinainte, apoi zăbovi multă vreme pe la consignaţia, studiind tablouri, icoane vechi, stampe, îi dădu în gând să-şi vândă lădiţa.

— Cât îmi daţi pe ea? se adresă unei doamne de la consignaţia de mobilă.

— Pe ce?

— Pe această ladă de zestre…

Femeia râse, ca de o glumă, şi Tudor ieşi din pasajul Victoriei, unde se aflau toate aceste mici magazine supraîncărcate de scaune, dulapuri, oglinzi, lucruri pline de praf şi de farmec, oarecum înviorat. Telefonă la redacţie. Bineînţeles, era ocupat. După multe insistenţe, prinse un fir, dar i se spuse… că redacţia respectivă nu mai era acolo… Revista se desfiinţase. Se duse la Casa Scânteii şi tot învârtindu-se pe la parcaj dădu peste un cunoscut, un anume Baboi, care lucra la o altă revistă, pe acelaşi coridor cu ei. Asta pe vremuri. Baboi, care nu era la curent decât cu excluderea din U.T.M. – fusese la acea şedinţă –, îl întrebă de unde vine. Aflând, se sperie oarecum, se uită în jur dacă nu-l vede cineva şi-i povesti amănunte de la şedinţa aceea. Unul singur te-a apărat atunci, zise, Adrian Ploscaru drept care a luat-o şi el pe coajă. În sfârşit, bine că te-ai întors. Redacţia voastră s-a desfiinţat, toţi au fost transferaţi care mai bine, care mai rău. Era vorba să se înfiinţeze o nouă revistă, cu un caracter mai publicistic. Nu-i ştia precis adresa lui Adrian, nici unde lucra –, dar îl vedea din când în când prin Casa Scânteii. Ba stai! Parcă aruncase odată o vorbă c-ar fi primit casă în Bucureştii Noi… ori parcă pe Pieptănari? Cum se apropia cineva, Baboi se grăbi să încheie discuţia, invocând o şedinţă.

Tudor se duse la noroc în Bucureştii Noi. Orientându-se spre blocurile încă nefinisate, începu sa consulte, jos la intrare, lista chiriaşilor. La al treilea bloc dădu de numele lui Ploscaru Adrian. Aşa ajunsese să-l găsească, exact în momentul când acesta se lupta cu zmeoaica cea blândă.

— Eu n-am un sac de veşti, de la tine aştept noutăţile, pentru că… să vezi la ce nivel intelectual sunt. Luă lădiţa pe genunchi, scoase un cui din buzunar şi încercă vreo două minute să deschidă lacătul Era un lăcăţel cât un ceas de mână. Spuse că-l pusese acolo simbolic şi pierzând cheiţa observase că se poate deschide cu orice cui. Demonstraţia îi reuşi. Vărsă pe duşumea conţinutul: „Contemporanul” şi batista de damă. Aici am rămas eu, adăugă el, arătându-i data înscrisă pe acel număr îngălbenit de ziar. Deci ce-a urmat?

— Lucrurile au evoluat spre bine, încercă Adrian să-şi aducă aminte, zău că nu mint! Acela a fost un moment greu, foarte greu, ah, dacă am fi reuşit noi să-l depăşim, eram salvaţi cu toţii. Mie îmi e ruşine că n-am păţit nimic atunci, m-am ales doar cu vot de blam.

— Apropo, l-am