umplea de rumeguş, ca şi când cineva începuse să-l taie c-un joagăr în dreptul inimii. Ca şi când ar fi fost un copac, şi cineva îl reteza cu un joagăr. „Femeile au marele avantaj că pot plânge”, rosti, deşi în casă nu plângea acum nimeni.

— Poate ţi-a scris ceva, se ţinea de cuvânt, mai adăugă el. N-ar fi exclus să primeşti de undeva vreo scrisoare. Olga tot venea pe la Finica, parcă ar fi fost surori. Pe Ruxandra nu mai ţinea prea mult s-o vadă, nu ştiu de ce. Se întâlniseră de vreo câteva ori, şi felul acesteia de-a fi, brutal şi simplist, o rănise foarte tare. Eşti frumoasă – „uită-te şi tu-n oglindă!”. Ceea ce crezi că e catastrofă, în existenţa altor femei nu depăşeşte importanţa unei griji. Se încurcase cu Val şi-l uitase în parc, apoi găsise un crai, care-i turnase un plod. Ei şi ce? Ce rost avea să dea viaţă acestui capriciu al întâmplării? Avea un soţ. Acesta o îmbrăcase în blănuri – îi mărturisi că le probase – şi aşa, între îmbrăcări şi dezbrăcări… Ca s-o răzbune, na! Nu e cine ştie ce de capul lui! Stai să-ţi spun… Adică, lasă. Oricum, dezbrăcat, arată monstruos, are o burtă prea mare. Să n-o chinuie conştiinţa, şi el o înşelase de nenumărate ori, cu nemiluita, auzi? Erau chit. Ruxandra mai mult pentru asta acceptase, ca să-i facă şi ei o bucurie. Adică să-i ia mustrările de conştiinţă cu mâna, mustrări că…părăsise patul conjugal, cum se spune atât de pompos în romanele burgheze. (Olga era la fereastră, şi crenguţele se mişcau dintr-un alt impuls desigur, n-aveau ele treabă cu frământările ei sufleteşti. „Unde e substanţa, fibra sănătoasă?”) În ce relaţii era ea cu tatăl? (Cu tatăl cel de la Cluj, nu cu Sfântul duh, cu Val). Ştie cum sunt bărbaţii, au nu ştie? Îţi fac copilul şi după aia, descurcă-te! Ei spun că au un cămin, sunt căsătoriţi şi nu vor să se afle acasă… Iar biata mamă… îşi retează dintr-un foc toată bruma de tinereţe.

Olga se simţea vinovată faţă de toată lumea, faţă de ea însăşi, în primul rând – şi încerca parcă o plăcere să vadă cum pe zi ce trece vinovăţia îi iese tot mai mult în evidenţă. (Aşa cum stătea prăbuşită în patul lui Adrian, unde nu cu multă vreme în urmă mortul o strânsese platonic în braţe, pântecul umflat părea un gorgan scitic, care se trezeşte în viaţă.).

Urmară apoi o serie de evenimente în viaţa lui Adrian, care nu aştepta cu spaimă decât unul. Din trei, rămăsese doar el… încordarea aceasta îl enerva, îi ascuţea nervii ca pe coasă. Cum la redacţie – în lipsa lui Tudor – luase locul calului de bătaie, îşi dădu demisia. Îşi putea permite asta, soţia avea un salariu şi-ar fi scos-o la capăt de bine de rău. Nu i se primi demisia, însă i se înlesni un transfer. Din postul de redactor la ziar, ajunsese corector la o revistă. Răspunderea era mai mică şi ţinea pur şi simplu de gramatica Academiei, însă chinul moral era parcă şi mai mare. De câte ori „corecta” o poezie, îşi aducea aminte de Tudor şi purta cu el dialoguri imaginare pline de venin şi de spirit. După un an, Marga îi născu doi gemeni – mare bucurie în familie. Iată, putea fi fericit. Chiar în perioada aceea trebuiră să se mute. Era iarnă, cu nămeţi mari, şi umblase mult după o locuinţă corespunzătoare. Mare noroc că obţinuse trei camere, deşi tot apartamentul din noul bloc nu însuma, în metri pătraţi, niciun sfert din cele două camere din clădirea cea veche.

În general, lui Ploscaru îi mergea bine. Faptul că nu se blazase se datora împrejurării că soţia – considerându-se, într-un fel, tot scriitoare, pentru că era dactilografă – îl obliga să lucreze, să-i citească seara, să facă şi el ca Tudor, care, în ziua aceea, când venise la ea, i-a compus pe loc o piesă de teatru, păcat că nu fusese inspirată s-o transcrie! Deci, să doarmă mai puţin, să mai lase din burtă – începuse să prindă puţină „aureolă” în jurul mijlocului – şi să creeze! De unde pe vremea burlăciei îşi ţinea producţia pe jos, acum orice foiţă mâzgălită, orice cuvinţel notat, era adunat cu grijă, bătut la maşină –, îndosariat şi pus în raftul de „Opere”. Desigur, Adrian avea destul spirit autocritic şi nu încerca să publice. Continua tot cu articole, pe ici pe colo, cele mai multe la comandă. Ca gazetar făcuse mari progrese, fiind tot mai mult solicitat. Marga era o comoară de linişte. În casă, dincolo de larma moştenitorilor, simpla ei prezenţă, zâmbetul luminos şi felul deschis de a se purta însemnau certitudine.

Se înscrisese şi la facultate – la fără frecvenţă –, studia tot literele! – şi, doamne, cât era de conştiincioasă!

În ziua aceea tomnai se „băteau”, în privirile uimite ale celor doi prunci – amândoi băieţi – care stăteau în patru labe şi se uitau ca nişte maimuţoi la evoluţia părinţilor. Marga îl prinsese pe Adrian şi se căznea să-l trântească. Acesta râdea de se prăpădea. „Îţi dau mijlocul”, zicea el şi ridica braţele în sus, lăsându-şi nevasta să-l înşface de mijloc şi să-i fie mai uşor să-l trântească. Ea, de la ţară fiind, se jucase în copilărie de-a trânta cu toţi copiii vecinilor, la acea vârstă când a fi băiat sau fată era cam tot aia. Ba fetele se dovedeau parcă mai tari decât băieţii, că se dezvoltau mai repede şi-i trânteau. Marga învăţase de-atunci să pună piedică şi acum încerca să-l învingă pe Adrian, având grijă să nu-l lovească, ferească Dumnezeu cu capul de ceva. Acesta însă nu ceda deloc, se încăpăţână să fie mai tare şi dacă ar fi vrut s-ar fi descotorosit imediat. Era un joc pe care ei îl practicau din când în când, ca înviorare.

— Îţi dau mijlocul, zise el iar, prăpădindu-se de râs.

Pe această replică se auzi o bătaie la uşă şi, fără a mai aştepta invitaţia, îşi făcu apariţia un individ foarte cunoscut…

— Tudor! sări Adrian, eliberându-se imediat de lanţul de