Cineva din sală observă cu voce tare că, după câte se vede, îi dă o recomandare, ca şi când ar fi vorba să-l primească în organizaţie (un hohot de râs).

Adrian însă nu se intimidă.

— S-au dat aici citate din articolele semnate de el şi socotite tendenţioase. Persoana respectivă a uitat să precizeze însă un singur fapt: că e vorba de nişte materiale satirice. Or care e rostul satirei în societatea noastră? Tocmai să înfiereze anumite tare…

— Anumite tare… dar nu societatea însăşi, tovarăşe Ploscaru! interveni Stoiceasca roşie de mânie, uimită de intervenţia acestuia. Chiar mă mir de ieşirea dumitale, parcă noi altceva discutasem.

— Ce ziceţi atunci de acest articol? zise Adrian. Şi citi cu o frumoasă intonaţie un pamflet împotriva unor şefi de staţii de căi ferate, care pierd câte un vagon, îl uită pe-o linie moartă… Toţi îl ascultară cu atenţie, crezându-l tot al lui Tudor.

— E de-a dreptul duşmănos! spuse cineva. Bagă fitile. E numai şopârle! se auzi alt glas. Cine sunt şefii de staţii, ce reprezintă vagoanele pierdute?

— Ei bine, acest pamflet e semnat de… Adrian spuse numele autorului, şi a apărut în… rosti numele ziarului… anul trecut Autorului nu i s-a găsit nicio intenţie duşmănoasă. Ba, dimpotrivă, s-a apreciat că pamfletul e bine scris şi că serveşte, din moment ce s-a publicat acolo unde s-a publicat.

Mai fu de părere că pentru greşelile de ordin disciplinar, Tudor putea fi sancţionat, cum putea fi sancţionat el însuşi. Deci, el era împotriva excluderii din organizaţia lor de tineret şi propunea sancţionarea cu vot de blam. Trebuia să i se dea o şansă.

Vorbise dintr-o răsuflare, fără a cântări prea bine cuvintele, emoţia se transmise în sală şi de unde până atunci toţi, măcar că nu-l duşmăneau pe Tudor, erau gata să-l condamne fără drept de apel, acum parcă se iscă un fel de curent de simpatie pentru el.

Luă cuvântul persoana venită din afară, un om mai în vârstă, cu mustăcioară. Mărturisi că ultimul vorbitor îl nedumerise total. Ceru informaţii asupra lui şi spuse că îl uimeşte atâta lipsă de spirit critic. Antevorbitorul i se păruse un exemplu tipic de gură cască, gata să ia în braţe pe oricine, care s-a comportat ca atare şi s-a dovedit duşmănos până în vârful unghiilor, pentru că noi, tovarăşi, ştim mai multe despre acest nemernic… (tuşi… mhî, mhî!), şi din perioada lui mai veche, de studenţie.

— Păi, atunci dacă ştiţi atât de multe… sări Adrian, de ce să mai facem şedinţă? De ce vă trebuie şi aprobarea noastră… Dacă vă e conştiinţa curată… ardeţi-l şi gata… ce mai aveţi nevoie de votul nostru? În ce priveşte trecutul lui de student, a fost strălucit! Da, a fost un element foarte bun, asta v-o spun eu. De aceea a şi fost adus aici la Bucureşti…

E de prisos să spunem că ultima parte a şedinţei îi fu consacrată şi toţi traseră în el, ca la tir. Se alese cu vot de blam… Ca şi Tudor, de altfel, pentru că la vot… se votase de vreo patru-cinci ori, în ciuda tuturor lămuririlor din pauze, discuţiilor de la om la om, nu s-a putut obţine majoritatea simplă necesară excluderii. Adrian fu mulţumit că împărtăşeşte aceeaşi soartă. El era un spăimos şi un ponderat. Îl apucă frica de ceea ce spusese.

De la şedinţă se duse acasă, o luă pe Marga şi depuseră actele. Ca şi când o astfel de legătură ar fi putut împiedica „mersul înainte al istorioarei”, cum ar fi spus Val. Peste câteva zile avea loc oficierea căsătoriei civile, la Oficiul Stării civile din Piaţa Amzei, unde veni şi redacţia, în frunte cu Stoiceasca. Aceasta îşi aminti de propria-i nuntă, undeva la Orăştie, de unde era de baştină. Prin colectă, colegii îi făcură cadou un serviciu complet de masă (12 farfurii întinse, 12 farfurii adânci, cuţite, furculiţei)

În aşteptarea lui Val, Finica dormea aşadar la fratele său, era şi mai în centru, mai aproape de universitate. În plus, avea mai multă linişte şi putea să studieze. Primi de câteva ori vizita Olgăi, care venea să întrebe de sculptor. Se împrieteniseră oarecum.

Adrian stătea mai mult în camera de sus, la nevastă-sa. Dar, când voia să scape de sub control, de sub escortă, cobora „s-o ajute” pe Finica la lecţia de spaniolă – studia spaniola –, şi el, Adrian, îşi pusese în gând s-o înveţe odată cu ea, ca să poată citi în original pe Marcos Ana! După aceea, aflând că Marcos Ana nici nu există ca poet, lăsă baltă spaniola.

Într-una din zile apăru Olga şi le spuse că Val a murit. Se clătină, aproape să cadă. Nu era însă nimic demonstrativ în atitudinea ei. Pântecul – deja se bombase uşor – bătea ca o inimă şi Adrian îşi abătu privirea ruşinat în altă parte. „Ce ştim noi despre viaţa femeii?” îşi spuse el. „Ea e pământul. Bărbatul poartă germenele vieţii, e adevărat, dar femeia îl încălzeşte, îl hrăneşte şi-l transformă în fapt. Câte suferinţe şi ce secrete corespondente cu cosmosul. Aceste consideraţii de ordin filosofic îi fură întrerupte brusc de adevărul cumplit al dispariţiei lui Val, pe care îl trăi imediat şi pe plan raţional. Da, raţiunea îi spunea că prietenul lui se prăpădise, şi ea, raţiunea, ştia de ce.

Finica stoarse o lămâie într-un pahar cu apă şi-i făcu Olgăi o citronadă. Aceasta, ridicându-şi puţin capul, sorbi câteva înghiţituri. Spuse apoi că fusese găsit înecat în Deltă – de ce l-ai lăsat, domnule, să plece? se tângui ea către Adrian. De ce l-ai lăsat să plece? Eu am presimţit asta de mult, şi ultima noastră întâlnire a fost ca un fel de adio. Atunci însă am crezut că e vorba doar de un adio sentimental, cum se întâmplă.

— Uite c-a fugit în altă lume! scăpă Adrian o vorbă. Ar fi vrut să plângă, dar nu putu. Simţi o durere surdă în dreptul inimii. Aceste dureri sunt cele mai primejdioase, ele îl macină pe om, cu viteza unei pietre de moară, ce se învârte şi striveşte tot ce prinde, curge jos rumeguşul. Adrian se