un chefliu ori i-ar fi pierdut, din buzunar, până acasă. Ea îi punea la CEC, ea îi scotea şi pe însurăţel îl ţinea împărăteşte, e drept, dar fără leţcaie. E drept iarăşi că ce mai câştiga el în plus, banii pe articolele publicate pe deasupra îi mai ascundea, îi băga în cărţi, la propriu, în bibliotecă, şi Marga ştergând o dată praful nu ştiu cum mişcase dulapul şi se pomenise cu „Negura”, căzându-i în cap. Din carte se desprinseră nişte hârtii de-o sută şi se împrăştiară prin odaie, în privirea uimită a tinerei soţii şi mutra speriată a lui Adrian. Era vorba de o mie de lei, puşi acolo pentru cheltuieli mărunte, în primul rând pentru hârţoage. Când era burlac, cumpăra cărţi cu nemiluita, scriitori buni şi răi, mari şi mici, care-l scoteau din sărite pe Val.

— Ia te uită câţi bani scoţi dintr-un roman, spusese Marga. Tu de ce nu faci proză?

Adrian se miră cum au ajuns acei bani acolo, probabil că aşa luase cartea, de la anticariat, şi fu de părere să împartă norocul pe din două.

Marga nu-i dădu însă decât 50 de lei şi de restul îşi cumpără aspirator „Buran”, iar în după-amiaza aceea, când bărbatul se duse la o şedinţă, luă toate cărţile la mână, sub pretextul că trebuie să le şteargă de praf. Le aşeza după mărime, Adrian le pusese după autori, dar nu veneau bine, dădea o impresie urâtă. Nu mai găsi nimic. Cercetă aproape pagină cu pagină celelalte cărţi ale aceluiaşi autor, citind ici colo câte o frază.

Dispariţia lui Tudor şi-a lui Val, aproape concomitent, ca într-un roman poliţist, dar fără previzibilul acestuia, îl aruncase în cea mai mare uimire. O aduse la el pe Finica. Aceasta dormi câteva nopţi în patul lui, el culcându-se pe canapeaua lui Val. Abia peste o săptămână află ce se-ntâmplase cu Tudor: la redacţie veni o hârtie prin care se cerea scoaterea lui din rândul salariaţilor. Totodată se sugera şi excluderea din U.T.M. Stoiceasca mobiliză toată lumea la şedinţă. Se arăta, ea prima, cea mai îngrijorată şi lovită „de nenorocirea ce se abătuse pe capul bietului băiat.” Asta în particular. Pentru că în şedinţă făcu o succintă analiză – succintă, dar tăioasă – a activităţii acestuia şi spuse că o astfel de activitate nu se putea, n-avea cum să se termine bine. Desigur, fusese reţinut de organe doar în vederea unei cercetări, să sperăm nu de durată. Nu credea că „întâmplarea” se datora doar comportării lui neprincipiale din redacţie. Desigur, ea se simţise datoare să informeze forurile superioare despre ieşirile lui repetate: cea cu articolul acela nefast despre absolventul împuns de vacă, cea cu denigrarea reportajului şi insulta adusă maestrului Spornicu. Şi aşa mai departe. Se pare însă că acest element era într-adevăr primejdios şi că avea legături – nu se poate şti – chiar cu oameni duşmănoşi, condamnaţi de societatea noastră, care au găsit mijlocul să strecoare prin intermediul lui ideologia lor nefastă. Încercaseră s-o strecoare chiar în revista ei, a lor, a tuturor, şi e un mare noroc că tovarăşii noştri se sesizaseră şi răul fusese extirpat. Toţi tăcură, o tăcere vinovată. După şedinţă, Ică Duţu, prinzând-o un moment liberă pe Stoiceasca, îi spuse că nu era cazul să facă atâta gargară.

— Tudor a călcat pe bec pur şi simplu – poate că era şi vina lor. Ar trebui să încerce să intervină… pentru că doar ea ştie prea bine… aşa că să nu-l scoatem noi acum ţap ispăşitor. În particular, toţi colegii îl compătimeau. Platonic, bineînţeles. La şedinţa U.T.M., care urmă la scurt timp, cu mai multe redacţii, condusă de cineva de la o revistă mai mare, Adrian fu singurul care luă apărarea împricinatului. În ciuda prelucrării ce precedase şedinţa, în care Stoiceasca găsise de cuviinţă să-l pună în gardă, ca prieten, să se lepede de Satana în modul cel mai deschis, pentru că asta era situaţia – ar, putea-o păţi chiar el! Speriat, şi parcă gândindu-se în altă parte, acesta spusese – da, da! Dar la şedinţă avu o comportare ce-i puse pe toţi pe gânduri. Ascultase atent toate acuzaţiile aduse lui Tudor. Erau cele cunoscute, spuse mai detaliat de Stoiceasca şi de încă vreo doi din redacţie, care veniră cu citate din unele articole ale tânărului. Citite cu o anumită intonaţie şi rupte din context, îi intrigară pe unii, iar persoana venită să conducă şedinţa se arătă indignată de-a dreptul. Adică, se poate ca azi, în presa noastră, să se mai strecoare asemenea calomnii? Tudor fu blamat şi răsblamat pe toate tonurile. Stoiceasca îi dădu cuvântul şi lui Adrian, care, cunoscându-l din nefericire mai bine, putea aduce şi alte detalii semnificative din viaţa privată a acestuia, spre a se vedea clar că excluderea din U.T.M. e o sancţiune. În fond, destul de uşoară faţă de gravitatea faptelor. Adrian se pregătise să îndruge banalităţi, nişte fleacuri: că îşi permitea să spună glume cu două înţelesuri, nu-şi călca pantalonii, lucruri de-astea… Ridicat în picioare şi simţindu-se privit de toată lumea, odată fu copleşit de o imensă ruşine faţă de sine însuşi şi chiar aşa începu, că-i e ruşine că participă la o astfel de şedinţă unde se petrece un lucru urât. Şi în acelaşi timp, comic, da, are şi un dram de comic. Noi trebuie să excludem un om din rândul organizaţiei de tineret – „post mortem”, cum ar veni – pentru că, făcu pe naivul, el ştie că la astfel de şedinţe cel criticat se află în sală şi are posibilitatea să asculte ce se spune despre el şi să ia cuvântul. Ori unde se afla acum colegul nostru Tudor Frăţilă? A plecat… până la Titu… şi a ajuns… unde? Poate că trebuia exclus Frăţilă din organizaţia lor, din moment ce fusese… dar de ce fusese…? El a avut fericita ocazie de-al cunoaşte bine, mai bine decât toţi cei din sală, stătuseră aproape un an în acelaşi cămin, acum în ultima vreme împărţeau aceeaşi locuinţă. Tudor era un om excepţional. Modest, cinstit şi extrem de muncitor. (Adrian fu necăjit pe sine că nimerea tot peste clişee verbale.) El