ajunse acolo, da… nu-l înşelaseră presimţirile: casa era în demolare. Pe fereastra lui – a lor – tocmai se aruncau afară nişte coşniţe cu moloz. Etajul nu mai exista. În jur era lume multă, lucrători şi buldozere, un întreg şantier.

Inginerul Andrei se ţinuse de cuvânt: întreprinderea lor de proiectări găsise acel imobil foarte potrivit pentru ea şi-l luase, oferindu-le locatarilor locuinţe la blocuri: garsoniere, ba chiar câte un apartament cu două camere, celor căsătoriţi. Între timp, însă, se făcuse un plan de sistematizare, care prevedea dărâmarea întregului cartier, şi măcar că acea casă era foarte solidă, în timp ce în jur toate erau mai mult sau mai puţin părăginite, se începuse dărâmarea chiar cu ea. Peste o lună avea să se renunţe la acel plan de sistematizare şi casa se transformase într-un loc viran; Tudor urmări o vreme cum se tot aruncă molozul pe fereastră. De unde atâta moloz? Parcă ar fi fost statuile lui Val, sfărâmate. O macara lucra undeva în spate şi un buldozer izbea în pereţi. Nu putu suporta şi plecă mai departe.

— Merse vreme lungă, la întâmplare. Nu mai recunoscu unele locuri, se construise într-adevăr mult. Toată ziua aceea luă act de transformările edilitare petrecute în Capitală. Îi plăcu cum fusese amenajat centrul. Era pozitiv. Biserica Creţulescu era bine pusă în evidenţă, nici Val n-ar fi făcut proiectul mai bine. Periferiile înfloriseră, oraşul se întinsese enorm, apăruseră cartiere noi. Deci, aici s-a muncit, n-au stat cu mâinile-n sân. Acest prim contact fiind oarecum pur contemplativ – voind să vadă totul cu ochiul proaspăt, nu reuşi, adică nici nu încercă să găsească un loc unde să tragă, fie şi pentru o noapte.

Seara târziu, se întoarse în Gara de Nord. Ce bine că era liber! Da, în gară se simţea într-adevăr liber. Putea lua orice tren, în orice direcţie. Intră în sala de aşteptare clasa a doua, pândi până se eliberă o bancă şi se culcă cu mâna sub cap şi cu cealaltă ţinând de lădiţă. Acum dormea pe lemn ca la el acasă. Nici cea mai moale saltea n-ar fi fost atât de odihnitoare. Avu un vis plăcut. Când se trezi, spre ziuă, nu şi-i mai aminti, îi rămăsese numai senzaţia de fericire pe care o ai după un vis frumos. Dacă s-ar fi forţat, şi l-ar fi adus aminte. Dar nici visele nu trebuie forţate prea mult, mai ales atunci când sunt fericite. Primul cunoscut pe care-l întâlni în Bucureşti fu… Săvulescu! Simţi că i se face negru înaintea ochilor. Purta o servietă în mână şi mergea spre gară. Nu se schimbase prea mult. Săvulescu îl privi lung, îl cercetă ca pe o insectă şi venind la el îl întrebă: „Domnule, de unde te cunosc eu pe dumneata?” Avea o memorie scurtă, memoria figurilor, încolo ştia tot, şi ţâţa pe care-ai supt-o. Tudor ridică din umeri, exact cum făcuse şi cu câţiva ani în urmă, şi trecu mai departe. Întâlnirea îi pică rău.

CAPITOLUL XII

SE MUTASE de vreun an şi jumătate într-un cartier nou, dintr-o margine a Bucureştiului, unde, dacă te grăbeai, ajungeai pe jos, luând-o peste câmp, de la capătul lui 31 şi traversând cu grijă o cale ferată (altfel trebuia să ocoleşti mult cu. Tramvaiul). Se văzuse „la bloc”, blocul se afla vizavi de-o fabrică de ciment. Spunându-i lui Val că se căsătoreşte, nu glumise. Numai că acestuia nu-i era gândul la situaţia matrimonială a altora, atunci ieşise cu Finica, din camera unde se aflau ei, ţapul înjunghiat şi Olga, întoarsă să-i plângă pe umăr. Plecaseră din delicateţe, ca să-i lase singuri. Dar aveau şi treabă, aoleu câtă treabă! Urcară scara înaltă, maiestoasă şi murdară şi bătură la uşa Margaretei. Aceasta era în capot, acelaşi capot „care-i venea ei bine” şi-l iubiseră, pe rând, şi Val şi Tudor. Adică, îl furaseră din ochi.

— Păi, ce faci, nu eşti gata?

— În trei minute ne-am şi prins cu clama de rufe de tramvai, zise Marga.

Aceasta se împrietenise întâi cu sora ziaristului, care îi dăduse să-i bată la maşină o lucrare de seminar (era o studentă cuminte şi foarte conştiincioasă). După aceea, începuse s-o viziteze mai des şi el, şi minunea, fără efect asupra nici unuia dintre amici, se înfăptuise.  Pe lângă Mimi, o frivolă şi-un antitalent total, Marga era o fată superioară, măcar că simplă, simpluţă. Adrian ştia că lui nu-i trebuie cerber în casă – un cerber tehnic, o doctoriţă în Bazele Darwinismului, ori în ştiinţa literaturii. Nu voia o creatoare, destul că era el. Dorea o femeie de casă, cu bun-simţ, cât de cât atrăgătoare – ori Marga, văzută de aproape şi cu oarecare indulgenţă ori subiectivism, putea părea chiar frumoasă. Zână. În orice caz, avea sex appeal. Îl cucerise cu ordinea perfectă care domnea în camera ei, cu „Răpirea din Serai” de pe pereţi şi cu scoarţele ţărăneşti de la capul patului. Băiatul, e drept, la început, urmărise pur şi simplu o aventură. Fu uimit însă constatând că fecioara era, în ciuda aparenţelor, fecioară. Îi spuse că nu fusese nimic între ea şi Tudor (deci, el minţise ca un porc); că, dimpotrivă, „porcul” se purtase ca un domn şi-i făcuse o impresie foarte bună. Se părea că e blând, ocnă de isteţ şi cu totul deosebit în comparaţie cu ceilalţi bărbaţi. „Măi, nu mi-l mai lăuda acum, că mă faci gelos”. În puţine cuvinte: se ataşase de fata aceasta fără fasoane, care nu avea cultura lui – slavă domnului! – şi-l completa. Adică: îi punea ordine în hârtii, îi putea oferi la ore fixe o mâncare de regim minunată (cu toate că doctorii îl asigurau mereu că n-are nimic la ficat, trăia cu spaima c-a dat în ciroză, un început de ciroză). Îl putea ţine gătit – cochetul din el jubila – şi… ceea ce era mai important, fără datorii. Acum, cu două salarii, se descurcau. De când se căsătoriseră, Adrian nu observa, ori se făcea că nu observă, că-i rămân şi mai puţini bani decât înainte, pentru că Marga venea la redacţie şi-i ridica salariul, ca şi când el ar fi fost