Îi explicase într-o zi Olgăi „fabricarea” scrisului la cei vechi, şi-o învăţase alfabetul. Nu-şi mai aducea aminte însă bine dacă pe acesta (care fusese în vigoare cam pe la anul 3000 înainte de Christos) sau pe celălalt, care se apropie binişor de era noastră (anul 250). Se gândi să şteargă unul din ele, să nu cadă în păcatul tautologiei. Adică să-i fi scris, peste trei mii de ani, iubitei sale tot aceleaşi fleacuri: cereale, a scrie, comerţ (da, acel cuvânt se numea comerţ), peşte, bovine. Olga l-ar fi putut reproşa pe bună dreptate că se repetă. Că a devenit monoton, ca orice îndrăgostit. Dădu să şteargă ultima scrisoare, dar semnul respectiv îl opri. Da, bovine poate să însemne şi „încornorat”, şi Olga, care avea imaginaţie, putea face tot felul de legături.

Reconfortat de acest joc, se aruncă în apă, aşa plecase de acasă, doar în slip, şi făcu calea întoarsă. Trebui să se oprească mai des pe diverse ostroave. Înota împotriva curentului şi înaintarea se făcea greu. Simţi la un moment dat o mare oboseală. Ostrovul cel mai apropiat era la vreun kilometru şi-i fu teamă să nu-l apuce cârcelul. Făcu un timp pluta, apoi o luă iar la drum. Ajunse acasă abia spre seară, şi doar se îmbrăcă, mâncă ceva, la repezeală – un codru de pâine – şi plecă. Nu ştiu de ce simţea nevoia să se întoarcă pe apă. Dar parcă ar fi vrut să fie cu un prieten – doi, să mai flecărească. Se gândi că dacă ar ajunge înapoi la plajă, ar şterge totuşi prima scrisoare. Tot ce e mai vechi e mai bun.

*

— Deci a înotat toată ziua aceea… aha!… dar a înotat ceva! zise Tudor, încercând să aproximeze distanţa parcursă de Val – dus şi întors.

— La autopsie, spuse Şandru, nu i s-a putut preciza cauza morţii.

— De-aia şi sunt făcute autopsiile, rânji Tudor, să nu se poată preciza nimic. Nici măcar faptul c-a murit.

Şandru venise la înmormântarea lui Val, acolo, şi-l văzuse cu ochii lui pe Val mort. Deci, nu mai putea fi nicio îndoială. „Parcă ar fi fost viu, zise el, doar un pic buhăit la faţă. Încolo era el – Val – pe care l-am iubit cu toţii, Val, mort.”

— Eşti o mare canalie, îi spuse Tudor. Poate cea mai mare pe care am văzut-o în viaţa mea. Rosti aceste cuvinte pe un ton neutru, ca şi când ar fi spus: o să plouă. Odată şi odată se va afla adevărul.

— Poetizezi! zise Şandru, ca şi când observaţia lui Tudor nu l-ar fi privit pe el. Nu se supărase. Eu ce aveam de spus i-am spus; şi asta chiar la mine în birou, cu o zi înainte de a pleca în Deltă. Din partea mea, fusese iertat. E drept că nu mi-a fost foarte simpatic la început. I-am şi spus. Mă ataşasem de el, dacă vrei să mă crezi. Pe el însă îl urmăreau mai multe gheare, ghinioane, cum vrei să le zici. Şi una era chiar firea lui ciudată. El ştia asta, nu se ferea deloc, ca şi când şi-ar fi căutat moartea.

— Nu se făcuse vinovat cu nimic…

— Da, dar ştii… atunci. – zise Şandru, cu un anumit zâmbet.

Raţa tăiată în două încă mai mişca din aripi, ori poate era vântul? „Ce greu se scurge viaţa” gândi Tudor. Altfel, era o zi frumoasă, mult soare, şi Delta, care se lăţea spre mare, lăsând să se audă şi un anumit vuiet, specific, presupunea dincolo de stuful bătut de vânt şi de coase nemiloase, orizonturi largi. Tudor trase aer în piept.

*

Tudor deschise fereastra din dreptul compartimentului. Stătu un minut în curentul care-l izbi în obraz, ca o viforniţă. O femeie, în spatele lui, îl rugă să închidă. „Aveţi şi loc în compartiment, mai ocupaţi şi spaţiul de pe coridor”, bombăni ea.

Intră în compartiment. Se apropia Bucureştiul. Simţi un sentiment uitat de mult, că se întoarce acasă. E bine să te întorci din când în când şi acasă. Mai faci o escapadă, te mai vânturi prin lume, mai vezi una, alta, dar la urmă păsărelele se întorc la cuib. Acum se întorcea acasă. E un sentiment plăcut, de pâine caldă, coaptă în ţest şi frântă, aşa, aburind, pe masă, în strigătele de spaimă ale gospodinei, care le cere puţintică răbdare, să n-o rupă aşa că se „încrudează”. La el în sat se spunea „se încrudează”. În Bărăgan aflase de la cineva că se spune „se încruzeşte”. Expresia nu exista însă în Bucureşti, mai mult ca sigur. Bucătarilor le era totuna dacă se „incruzea” ori nu pâinea făcută de ei pe banda rulantă. Doctorul discuta acum cu vecinul său, tot un intelectual, care mai tot timpul, tăcuse, iar acum, dintr-odată, devenise volubil. Poate pentru că simţea şi el apropierea capitalei şi – era tânăr, bine făcut – îl aştepta în gară vreo iubită, ori soţie zâmbitoare. Spunea că să fi avut el bani acum zece-doisprezece ani, când „se desfăcuse” marea burghezie. Atunci puteai cumpăra un Grigorescu cu nimica, sau cea mai bună mobilă stil Ludovic XV.

Doctorul adăugă că el cunoştea exemple de indivizi care îşi umpluseră casele cu tablouri de Petraşcu, Tonitza, Iser, Ressu, ba chiar câţiva Andreeşti ori Luchieni. Asta la Bucureşti, nu la Craiova. Dar şi la Craiova unul cumpărase de l-a cineva care pleca argintăria prinţului Serbiei (nu ştiu care prinţ).

Îşi luă din portbagaj lădiţa care conţinea toată averea lui: un „Contemporanul” vechi de peste trei ani, cu o poezie pe prima pagină, o tabletă despre zâmbetul nu ştiu cui şi restul nu mai apucase să citească. Şi, în locul mobilei stil sau al tablourilor maeştrilor români, batista parfumată a Dianei, pe care el personal nu apucase de asemenea s-o fluture. Se despărţiseră, ca să zicem aşa, „la rece”. Abia în Gara de Nord, strângând în mână mânerul de fier al lădiţei lui soldăţeşti, îşi dădu seama că… n-are nici casă. Nu era o certitudine, era mai mult o presimţire. Se îndreptă spre strada cunoscută, mergând încet şi cu inima cât un purice; întârzia voit reîntâlnirea cu casa. Când