— Exclus, zise Şandru, care luă la propriu remarca. Un leş se-mpute după trei zile.

— Eu nici acum nu cred toată istoria asta, zise Tudor. Nu ştiu de ce, am impresia că a fost ceva necurat la mijloc. Ce fel de oameni erau acei pescari

— Foarte de treabă. Şi se pare… printre puţinii prieteni adevăraţi pe care reuşise să şi-i facă acolo.

— Cum se explică acel „Ajutor” aşa de stins?

— Da, îmi spunea omul bărbos, pescarul cel bătrân, că aşa cum ţi-am spus – era semnul unei dureri cumplite. Asta m-a intrigat şi pe mine. Val era tare ca un taur… Nu fusese nici beat, să zici c-a picat în apă şi s-a dus la fund. Şi un foarte bun înotător… Chiar în ziua aceea înotase mai mulţi kilometri, ajungând până la mare.

— Asta e interesant.

Continuară să vorbească, cărând în acelaşi timp stuful înalt şi legănător. Tudor distruse din greşeală un cuib de raţe şi coasa tăiase raţa – care nu ştiu de ce nu zburase – în două. Tăiase şi un ou. Instrumentul era aşa de ascuţit încât gălbenuşul fusese împărţit exact pe jumătate, ca şi când ar fi fost fiert. Abia la urmă oul spart se amestecă într-o băltoacă de albuş şi gălbenuş… Tudor participa la distrugerea unui rai al păsărilor şi al vieţuitoarelor acvatice, al unui climat format de mii de ani. Participa fără să vrea la distrugerea unei guri de rai. Acel cuib tăiat în două, acel vânat ciopârţit îl întristă peste măsură. Nu fusese atent tocmai pentru că se gândea la Val.

— Ce căutase el pe plajă? întrebă.

— Aşa, să se uite în zare. Privise în zare…

*

Se lăsase mai mult dus de ape decât înotase, în ziua aceea. Nu ştiu de ce simţea nevoia unei ieşiri. Plutise aşa, la întâmplare, ore întregi, fără să simtă niciun fel de osteneală. Luase obiceiul să gândească în apă, ca Arhimede. Se aştepta să facă cine ştie ce descoperire. În orice caz, se simţea mai uşor aşa, se elibera de o parte din propria-i greutate, care parcă îl deranja din ce în ce mai mult în ultima vreme. Totodată, simţea o adevărată voluptate să plutească… Să se uite la cer, de pe suprafaţa netedă a apei, ori de pe creasta unui val. Îi trecu la un moment dat prin minte posibilitatea renunţării la viaţa aceasta… pe uscat. Să te zbaţi ca balena pe uscat şi să azvârle toţi în tine cu pietre, iar tu să nu fii în stare să te scufunzi, să te aperi dispărând în abis. Procopius povesteşte de chitul pe care-l aruncaseră valurile pe plaja Bizanţului şi fusese bătut pe burtă – animalul acesta superb – de toţi derbedeii Bizanţului, care tăiaseră bucăţi din el, în timp ce balena era vie şi se uita la ei cu nişte ochi plini de uimire şi de neputinţă. Procopius vedea în asta – dacă Val îşi aducea bine aminte – un semn ceresc, care prevestea căderea lui Justinian şi prăbuşirea Bizanţului. Ar fi putut încerca – de ce nu! – o readaptare la condiţia primordială, înainte ca omul să se fi tras din apă. Legănat de dulcea iluzie a omului-amfibie, se pomeni vărsat – de gura Dunării – în mare. Îi trebui oarecare efort ca să suporte şocul, să nu fie amestecat cu mâlul, ori năucit de valurile sărate. Se trase de-o parte de pericol şi se întinse pe plajă. Apoi, simţindu-se grozav de bine în soarele strălucitor şi pe nisipul fierbinte, contemplă logodna dintre fluviu şi Pontul Euxin. Asta i-o aduse în minte pe Olga. Întâi îi veni în gând tabloul acela mic al lui Rafael intitulat „Logodna fecioarei”. Este unul dintre cele mai reuşite ale amantului Fornarinei. Fecioara, bineînţeles, nu are nimic din frumoasa bucătăreasă; nici din Vellata, e foarte idealizată. Însă coloritul şi, proporţiile, plus atmosfera, ating aici o culme. Olga putea fi asemuită într-un fel cu Fecioara, cu toate că trăsăturile ei nu erau aşa de idealizate. Îi promisese să-i scrie, şi de ce n-ar face-o chiar acum?

Se ridică de pe nisip; abia acum simţi o dulce oboseală în oase şi căută un loc potrivit. Găsi un petec de plajă neted ca o coală de hârtie şi îngenunchind ca şi când ar fi avut de îndeplinit un ritual începu să scrie. Nisipul se lăsa modelat – scris – de mâna lui, care era şi pană şi daltă şi încet-încet bucata aceea de plajă se umplu de figuri ciudate, ca şi când ar fi trecut pe acolo pe jos un cârd de păsări ibis, de Nil, şi-ar fi avut grijă să calce într-un fel anume. Val îi scrise Olgăi în cuneiforme. Se amuzase, într-o vreme, studiind cultura babiloniană, să înveţe alfabetul acela care pentru un necunoscător pare mai degrabă o pictură stilizată. Ştia câteva cuvinte şi le scrise pe toate; desenă în primul rând două rânduri de unghiuri ascuţite. Erau patru de-o parte şi patru de alta şi asta însemna „cereale”. (Se pronunţau se.) Apoi-sculptă, e mai bine zis decât desenă, aceleaşi semne, însă mai mici şi aşezate pe trei rânduri. În urma lor erau trei cuie care se atingeau. Aceasta însemna: „scriu”; făcu apoi un fel de uluci, dar care puteau fi luate şi cuie, apoi aceleaşi cuie aşezate altfel, care însemnau „peşte” şi iarăşi nişte semne, aproape la fel, care însemnau „bovine” sau „tauri”. Totul arăta aşa:

Cuvântul al treilea nu ştia nici el precis ce înseamnă; ceva în legătură cu tranzacţia. Ea data dintr-o perioadă desigur destul de veche a scrisului cuneiform, care după aceea se simplificase. Era cea mai complicată de altfel; înainte de această perioadă, scrisul fusese mai simplu. Aceleaşi cuvinte se puteau scrie şi altfel:

(Val netezi alături un alt petec de nisip şi ducându-şi puţin degetul la tâmple, ca şi când ar fi trebuit să se gândească ce anume vrea să-i comunice Olgăi, scrise fără milă).