*

... Şandru ştia, în fond, foarte puţin despre moartea lui Val. Ce-i povesti lui Tudor semăna mai mult cu o schemă abstractă care s-ar fi putut potrivi unui şir lung de oameni. Acesta se întorsese în satul acela şi se angajase ca ziler la pescuit broaşte. Puişori de baltă, cum se zice. Întindea năvoadele mari seara şi dimineaţa le scotea pline. Tudor îşi aminti de-o frumoasă statuie a lui Medrea, la Constanţa, nu departe de Cazino. Un imn în piatră închinat pescarului, al cărui năvod plin seamănă a fi marea însăşi. Fertilitatea mării.

Numai că Val, pescarul improvizat – probabil că-şi lăsase barbă şi semăna cu un lipovean adevărat –, trăgea din clocotul valurilor nu peşti de aur, ci broaşte orăcăitoare. Vacarmul lor era uşor de realizat, mental. După aceea, continuă Şandru, Val ajuta la ambalarea mărfii. Broaştele erau luate cu furca, ori cu lopata şi puse în lădiţe de lemn, care se băteau apoi în cuie şi luau drumul exportului. În primele săptămâni, se simţise bine acolo, mai ales când, ajungea la cârciumă – să se îmbete în rând cu toţi –, ciupea lipovencele bălaie, şi participa cu mare entuziasm la bătălia de la miezul nopţii, aruncând cu sticle în capul unora, primind şi el sticle ori pumni în scăfârlie.. Spunea – aflase asta de la un prieten de-al lui din acea perioadă – că abia acum trăieşte cu adevărat; simte că trăieşte îşi umple plămânii cu aer şi are voie să spună ce-i trece prin cap, să se culce cu cine vrea şi cu cine poate, şi aşa mai departe…

După aceea, nu mai putuse nici să bea... Şi începuse un fel de decădere a lui. A doua; prima fusese când i se păruse că nu mai face artă. Asta îl ţinea mereu într-o stare de trezie periculoasă. Periculoasă, pentru că gândea tot timpul. E îngrozitor să gândeşti. Să gândeşti aşa la nesfârşit. Îşi procurase un motor, nu ştiu cum, şi noaptea, ieşea „pe baltă”, singur, ori cu prieteni luaţi la-ntâmplare. Apoi, neavând permis pentru ambarcaţiunea cu motor, plătise o amendă şi rămăsese doar c-un fel de caiac. În caiac nu încapi decât singur. Înaintezi cu o mare viteză, dar trebuie să fii atent să nu te răstorni. Descoperise o mare plăcere în aceste plimbări printre insule de stuf, în cântecul păsărilor de noapte. Balta asta e o minune!

În noaptea aceea, neputând dormi din cauza ţânţarilor care intrau în bordei, a şerpilor şi a altor lighioane, trăi, în fel şi chip, înecul lui Val. Îl găsi, oricum l-ar fi luat, neverosimil. Nu, Val nu se înecase!

— Ba s-a înecat în modul cel mai stupid, reluă Şandru discuţia, la prima întâlnire. Se aflau pe un plaur, cu cosoarele în mână, într-o atitudine aproape simbolică. Retezând stuful şi legându-l snopi, plaurul se uşura, risca să se scufunde, şi era ca şi când şi-ar fi tăiat creanga de sub picioare.

— Mitul lui Sisif e un vacs, spuse Tudor, pe lângă mitul acesta al nostru. Cel care e obligat veşnic să-şi taie creanga de sub picioare şi cade… pe altă creangă mai jos, o taie şi pe aceasta, şi aşa la infinit. Adică Sisif avea… impresia unei urcări. Trebuia să-şi care bolovanul până în vârf şi la urmă să fugă după el, să-l prindă jos şi s-o ia de la capăt. Or a-ţi tăia creanga de sub picioare – şi asta la infinit – e mult mai tragic. E exclusă orice posibilitate, chiar iluzorie, de urcuş. O cădere perpetuă, o auto-cădere, în abis, pe crengi din ce în ce mai joase, pe care le tot tai la infinit.

Şandru nu înţelegea nimic. Îl întrebă din ce brigadă făcea parte Sisif. Tudor nu-şi putu stăpâni râsul, măcar că atrăgea atenţia, şi-i spuse că era o cunoştinţă de-a lui Val.

— Serios?!

Şandru făcu o mişcare cam bruscă şi plaurul dădu semne de scufundare.

— Atenţie, zise băiatul. Grijă cum calci. Cum a fost? întrebă el.

— A fost aşa, spun şi eu din auzite: în seara aceea, Val stătuse cam mult în cârciumă, măcar că el nu băuse nimic. Aşa ca să fie în atmosferă, ştii că el nu putea fără prieteni, era mort fără prieteni. Îi aşteptase pe unii să termine de băut sticla de votcă. Aceştia îi promiseseră să iasă cu el în larg. Pe la miezul nopţii, plecaseră toţi. Un lipovean mai în vârstă, gras şi simpatic şi doi băieţi ai săi, foarte voinici. Dar lângă lotci, aceştia observaseră că nu nimereau lopeţile şi ziseseră că-l aşteaptă acolo pe mal. Să n-aibă nicio grijă, că ei sunt acolo pe mal. Val plecase singur – cu caiacul lui – la început voiau să plece toţi într-o barcă mare. Ăia se trântiseră pe iarbă şi începuseră să sforăie imediat. E de mirare că au mai auzit la un moment dat ţipetele lui. Mi-a povestit asta chiar bătrânul pescar. Val striga ajutor de undeva din larg. El, bătrânul, zicea că oricât de băut ar fi fost, la o adică, avea puterea să se trezească imediat. Şi se trezise, auzindu-l strigând ajutor.

Era o noapte întunecoasă, nu tu lună, nu nimic. Ţipetele erau foarte stranii şi din ce în ce mai încete, ca şi când ar fi fost pradă unei dureri cumplite. Au conversat o vreme, paşcanii îndemnându-l să mai reziste un pic. El se şi aruncase într-o barcă, iar în urma lui şi cei doi feciori şi se apropiau de locul acela, de unde veneau gemetele. Când au ajuns acolo, au găsit caiacul gol, nici măcar răsturnat, e drept că în el era puţină apă; Val nicăieri. Au strigat, l-au căutat… Era beznă, o beznă cumplită – din când în când bărcile se ciocneau între ele – aşa era de-ntuneric! L-au găsit abia a doua zi pe fundul lacului – balta era acolo aşa de liniştită, forma un fel de ochi stătător, un fel de lac. Intrase oarecum în mâl, dar era cu faţa în sus. L-au scos cu căngile. Dacă se îneca undeva pe firul apei, l-ar fi dus curentul, l-ar fi găsit cine ştie unde, la ţărmul mării..

— Sau