Urmară minute în şir de tăcere. Nu se auzeau decât suspinele fetii şi fornăitul ca de cal al lui Val, plimbându-se de colo colo, exact ca un armăsar legat la conovăţ, căruia i s-a trecut pe la nas traista cu grăunţe şi i s-a luat înainte ca el să apuce măcar să-şi umple o dată gura. (Comparaţia îi aparţine.)

— E-he, e rândul meu să mă ascund, zise el. Să nu te mai prind pe-aici, sub pretext că mă cauţi. Ai putea da peste altcineva şi cum te ştiu rea de muscă, o să mă faci gelos post-mortem. Sublinie post-mortem şi Olga odată se opri din plâns şi-l privi cu atenţie. În fond, continuă el, n-o să-ţi fac nici plăcerea de-a te judeca. Ştiu, ai venit acum ca să-ţi iau un pietroi de pe inimă. Şi să mă ard, să rămân eu cu pietroiul. Adică să-ţi fac o scenă ai, asta doreşti? Poate ai vrea chiar să te lovesc?

N-am ridicat un deget asupra ta… Acum te prezentaşi aici tocmai pentru asta: să mă port urât cu tine, pe bună dreptate, şi să mă ierţi… Să te simţi tu cu cugetul împăcat. „Toţi sunt nişte porci. Bine le făcui, ha, ha! Bine-mi pare, bine-mi pare” să zici „Sâc! Sâc!” Află că nu-ţi voi face hatârul. În mod deliberat. Nici măcar nu te dojenesc, nu vezi? Mă fac că plouă.

Olga se roşi până în vârful urechilor, în vârful unghiilor lungi şi albăstrui, care acum se roşiseră din interior – o ojă a indignării. „Vrei să spui că… şi se înecase de indignare. „Nu vreau să spun nimic… Ştii că am eu un spiriduş, care mă opreşte să fac răul”.

Val se apropie de ea… Vru s-o ia în braţe… observă o vânătaie pe gât şi puse vârful degetului pe acea vânătaie… Ca şi când ar fi fost o insectă otrăvitoare şi-ar fi vrut s-o oprească să mai circule pe gâtul acela delicat. Se aşeză pe pat şi iarăşi tăcură amândoi.

— Observ… că ne-am cam pierdut umorul, oftă el! S-a dus şi ăsta. Nu crezi? Apoi, c-o veselie poate prea mare ca să fie şi din inimă: Să ştii că totul s-a întâmplat taman cum trebuia să se întâmple. Dar ştii, literă cu literă. În lipsa ta era să cad… ghici în ce?

— Într-o fântână.

— Ne obsedează pe amândoi apa, haşdoiul. Dar mai ghicit. În ce crezi că era să mă duc de-a dura; de-a berbeleacul, valvârtej, să mă duc învârtindu-mă?

— Într-o sticlă cu ţuică, zâmbi Olga, printre lacrimi, văzând sticla pe masă.

— Ei, că ar fi fost mai bine aşa, ar fi fost excelent. Aoleu ce grozav ar fi fost! Am încercat, dar… n-am încăput! Era să cad în… misticism. Aşa, hodoronc-tronc, nitam-nisam… cum vine pocăinţa. Ce-ai fi zis dacă acum… te-aş fi binecuvântat, ţi-aş fi dat cu busuiocul în cap, te-aş fi stropit cu agheasmă… şi l-aş fi binecuvântat şi pe Şandru… ba şi pe individul ăla de la fisc… Aş fi zis că totul e perfect, în perfectă stare de funcţionare. Oiţele în mâinile domnului… Din păcate, n-am încăput nici în misticism, că sunt corpolent. Şi iată-mă total… dezorientat… Aşa că… m-ai prins pe picior greşit. O să-mi revin eu, dar astăzi mă clatin… şi tu n-ai cum să-mi dai un prim ajutor. De fapt, primul ajutor l-am primit de la tine, dar nu mai poţi pune umărul! De ce să mă reazem?

— Apucă-te de lucru, îi spuse Olga, o să-ţi găseşti echilibrul în arta ta.

— Mă faci să râd… Care artă? Ce e arta? Refuz să mai fac păpuşi! zise el, aproape mânios.

— Da, dar nu era vorba de păpuşi… Aveai nişte planuri… grandioase. (Olga nu găsi un cuvânt mai potrivit, iar acest „grandioase” îl enervă şi mai tare pe sculptor.)

Se apropie de ea şi-i spuse răstit:

— Ai vrea să-mi iubesc arta mea, cum îţi iubeşti tu greţurile şi vărsăturile, aşa e? Ai început să ai greţuri şi vărsături?!

— Da… am început…

— Acesta e echilibrul tău... tu ţi-ai găsit în sfârşit un echilibru… Slavă domnului, pântecul tău şi-a aflat un echilibru. Trei echilibre unul după altul. Însă eu mă simt golit. Înţelegi? Nu mă mai simt însărcinat, şi dacă m-aş arunca în mare, aş pluti ca o sticlă goală, bine înfundată, dar care nu conţine niciun mesaj. Astăzi mă exprim foarte confuz… Nu ştiu ce am. Poate, odată o să-ţi scriu. Du-te. Trebuie să-mi fac bagajul. Plec mâine dis-de-dimineaţă. Am o mulţime de lucruri de pus la punct, îţi închipui. Să ştii că nu-ţi port pică. Rămânem, cum s-ar zice, prieteni. Chiar soţul tău – închipuieşte-ţi – a spus că pot veni să te văd când vreau. Adică îmi dă voie ca peste vânătăile făcute de el – pe pulpe, pe gât peste tot – să suflu cald. Ca boul la ieslea lui Isus.

— Şi eu aş vrea să fim prieteni.

— Neapărat, făcu Val. O să primeşti în curând o scrisoare de la mine, o să-ţi dau un semn, ceva. „Poate o să-ţi fac chiar o surpriză. Hai du-te, c-o să vină ăla, cu puştiul său, bubosul. Ai văzut cum zâmbea, cum era tot numai surâs când i-am azvârlit servieta în cap? Unora le-a fost dat să nu priceapă nimic din lumea asta. Pe noi ne-a ferit Dumnezeu de-aşa ceva. Dacă ne dă cineva cu ceva-n cap, pricepem pe loc. Asta e superioritatea noastră. Suntem foarte deştepţi! Infinit mai deştepţi.

Plecând, Olga nu-l mai iscodi despre ce călătorie e vorba. Crezu că se transferase cu serviciul într-un alt oraş, ori că a primit în sfârşit o comandă importantă. Nu era cazul să-l sâcâie acum cu întrebări. Va mai avea ocazii. De altfel, prieteniile adevărate chiar aşa se călesc: prin încercări, eşecuri şi înălţări. Ieşind pe stradă şi trecând prin dreptul fabricii de pâine, o izbi iarăşi mirosul de  franzelă proaspătă, simţi totuşi o nemulţumire surdă: da, măcar s-o fi certat. Dar aşa… Abia Val o făcuse să înţeleagă adevărata situaţie… Se pomeni intrând din nou în muzeul de numismatică, privind monede vechi cu efigii care i se împăienjeneau în ochi şi nu-i mai