— Te-am căutat şi la morgă. Se apropie şi el de Olga, care sta parcă fixată în ace sub privirile lui Val, şi luând-o de mână, o duse la fereastră, ca să-i arate… cum o căutaseră ei la morgă.

Nu e acolo morga, dragă Adrian. Acolo e cimitirul ciumaţilor, zise Val, continuând însă să privească la fel de fix locul gol, ocupat până adineauri de ea. Apoi, deveni deodată volubil. Să lăsăm astea! zise. Mă bucur că te văd. Tocmai mă gândeam că n-o să te mai văd şi parcă mi-ar fi părut rău.

Adrian voi să plece, să-i lase să-şi spună ce-au pe suflet, să se explice. E interesant cum se produce procesul de „explicaţie” între doi „foşti”. E interesant procesul chimic al explicaţiei. Depinde cât de concentrată e soluţia şi ce se toarnă peste ea. Ce toarnă fiecare… şi pe cine. Câteodată au loc adevărate explozii, dacă torni acid peste o bază. În fond, aveau şi ei dreptul la plăcerea acestei lămuriri. Există atât de puţine momente fericite în viaţă! Spuse că el se duce la redacţie. Uitase sertarul descuiat şi avea înăuntru un document de mare importanţă (O minciună cusută cu aţă albă, el nu închidea niciodată sertarul; – Şi ce documente ţi se dau ţie pe mână? îi spuse Val. Poate făraşul redacţiei, care trebuie ţinut la secret). Bătu cineva la uşă şi intră un domn numai zâmbet şi bunătate, cu haine ponosite şi pantofi scâlciaţi. Ceea ce-ţi atrăgea atenţia în primul rând la el era aerul de timid zâmbăreţ şi de treabă, iar în al doilea rând, servieta mare (borţoasă, „astăzi toate sunt mai borţoase”, cugetă Val) din mână. Spuse că e de la fisc şi că domnul… (îşi deschise servieta pe genunchi şi scoase un chitanţier)… Domnul… tovarăşul… Adrian Ploscaru Tudor Frăţilă… N-a plătit chiria de-o jumătate de an.

— Ceea ce e perfect adevărat! făcu Adrian, izbindu-se cu mâna peste frunte! Dar cum am uitat! Cum naiba am uitat? se miră el şi mai tare. Făcu apoi precizarea că e vorba de două persoane acolo – repartiţia e pentru două persoane – el nu poate, nu-şi permite să aibă un nume aşa de lung. Suma de plată era destul de mare: 1357 lei şi 60 de bani, şi funcţionarul de la fisc, care se vedea cât de colo că e un om de treabă, întrebă dacă o achită pe loc. Altfel vor trebui să plătească şi amendă şi majorări, ba sunt chiar în pericol să li se anuleze repartiţia. El îi mai căutase de nenumărate ori, dar nu-i găsise. Câteodată se auzeau râsete şi chicoteli înăuntru, dar când bătea la uşă, se făcea linişte şi nimeni nu-i răspundea.

— N-avem atâţia bani… momentan, sări Val. Dar luaţi loc, ce staţi aşa în picioare?

— Mulţumesc, mulţumesc.

— Adrian, n-ai nişte ţuică să-l cinstim? Nu vreţi, să beţi un pahar cu noi… avem şi-o fată simpatică în vizită… Nu ciocniţi un păhărel cu domnişoara?

Adrian primise chiar cu o zi înainte o sticlă de palincă – i-o adusese sora sa de la Cluj. O scoase de sub pat, unde era depozitată, împreună cu paharele. Olga clăti paharele la chiuvetă, bucuroasă că găsise o ieşire… Ciocniră. Toţi se prefăcură că beau (niciunul n-avea chef de alcool), cu excepţia omului de la fisc, care dădu de duşcă paharul, crezând că e ţuică normală… apoi odată se congestionă la faţă şi-ncepu să tuşească.

— Doamne! că tare mai e! Val îi mai turnă un pahar. Omul se încălzi binişor, mărturisi că lui îi place tineretul şi că locuinţa aceasta e „un lux”. Adrian începu o conversaţie cu Olga, lângă fereastră, lăsându-l pe Val să trateze problema amânării plăţii chiriei.

Fiscul spuse că în socialism chiria se poate amâna la nevoie, dacă oamenii sunt de înţeles. Val îi mai turnă un pahar. Într-un fel, lui, ca om al fiscului, îi e şi ruşine să ia nişte sume aşa de mici de la oameni. (Se cherchelise bine şi arăta „ca o lubeniţă zemoasă tăiată în felii mici şi cu sâmburii curgând”.) Văzându-l pe Adrian şi pe Olga discutând aşa de intim, îi făcu cu ochiul lui Val: „să mergem, să-i lăsăm singuri”. Acesta se amuză şi spuse tare: — I-auzi ce zice, să mergem să vă lăsăm singuri! Ha-ha-ha!

Încă un ciocănit la uşă. Intră de data asta sora lui Adrian, care mai că o eclipsă pe Olga. Era însă un alt tip de frumuseţe şi aproape un copil. Studentă în anul întâi.

— Oa! făcu Fiscul, înclinându-se în faţa Finicăi, aşa o chema pe sora lui Adrian. Deci, fiecare cu perechea lui!

— Nu vrei să-ţi aducem şi dumitale una? zise Val.

Se gândi la doamna Chetroiu. Ar fi chemat-o acolo, sub un pretext oarecare, şi se amuza dinainte de mutra pe care ar fi făcut-o Fiscul. Acesta spuse că el e prea bătrân. Dar însă…

— Fiţi atenţi… zise Val, urmează un dar însă…

— Dar însă… băiatul meu, domnule… am un băiat care e prea moale!… E aproape de recrutare… şi nu cunoaşte… domnilor, viaţa… domnişoarele… că îmi vine câteodată nu ştiu ce să-i fac!

— Bagă-l în… vru să-i dea drumul unei înjurături sinistre… dar se sfii de sora lui Adrian… într-un cerc de tineri… o îndreptă el. Bagă-l într-un cerc de tineri.

— Păi, aia e! văd că aici la dumneavoastră… poate îl mai daţi pe brazdă…

— Adă-l aici, domnule! Da’ urgent, zise Val. Avem aici pe cineva care se ocupă exact cu… probleme de-acestea de majorat. Tineri până la armată şi… aşa, la o adică… Chiar şi soldaţi… Da’ fugi repede! Îl scoase pe bietul om, mai mult îl îmbrânci, pe uşă afară. Cum acesta uitase servieta, i-o aruncă în cap. Într-un minut să fii cu blegul aici! zise el. Să vezi ce şcoală o să facă madama cu el.

Olga începu să plângă. Finica spuse că venise să-l ia pe Adrian în oraş. Trebuiau să se întâlnească împreună cu Margareta, ea să cumpere… nu ştiu ce… Val nu mai fu atent. Olga, plângând, i se păru îngrozitor de respingătoare.

— Ştii că mă însor? zise Adrian. Neprimind niciun răspuns, Val câteodată