eu nu sunt un înger, să ştii –, dar te-am iertat. De fapt, eu fusesem cel care intrase de bună voie în cuşca leului, nu era normal ca el să încerce să mă muşte? Apoi mi-am dat seama că n-ai dinţi tari – eşti o lepră şi atâta tot –, simpatic pe alocuri, pe unde n-ai bube, mi-a fost şi milă, mi-a fost şi silă, mi-a fost scârbă şi de mine… Singura femeie care ne-a înţeles bine pe amândoi a fost Olga, din cauza asta a fugit ca din puşcă şi de la tine şi de la mine. Cine mă prinde mai întâi îl înşel… nu: se înşală…

— Dar s-a întors la mine.

— Asta te va pierde. Ştiai că joacă numai cu mână moartă? Dacă nu ştiai, ţi-o spun eu. În ce mă priveşte, m-am curăţat, m-a scos pe tuşă. Tuşesc.

Val afişă mina unui om care a pierdut un război mondial.

— Nu fi copil… Poţi veni s-o vezi… din când în când... Acum nu-mi mai e frică. Şi la urmă – să nu crezi cine ştie ce –, prietenia ta chiar mă onorează. Eşti un om deosebit, un artist.

— Aia e, că nu mai sunt artist… nu mai sunt nimic, zise Val. A murit un sculptor, un mare sculptor, iartă-mă că vorbesc deschis despre mine, dar vorbesc ca despre cineva care nu mai e de faţă, s-a dus, s-a isprăvit, şi ştii când?

— Când… ce?

— Când a murit… sculptorul? În momentul când tu ai dat cu statuia de pământ… şi s-a făcut ţăndări…

— Cu ea ţi-am dat… în cap, atunci! râse Şandru.

Era o discuţie cam ciudată, în doi peri, nu se ştia dacă vorbeau serios, dacă spuneau adevărul, sau inventa fiecare o suprarealitate, pe baza unor fapte reale.

— Aha! De-aceea lovitura era aşa de moale… de dulce… era obrazul Olgăi… care mă atingea în moalele capului… murmură Val, pe gânduri.

Secretara bătu la uşă. Şandru se uită dacă n-a rămas vreun pahar pe birou, apoi merse şi deschise.

— Ţi-am spus, dragă, să nu ne deranjeze nimeni! Avem de întocmit un material pentru minister.

— E chiar ministerul… spuse Nuţi secretara care, în ziua aceea, ave o rochie foarte lungă, Val o recunoscu ca fiind a Olgăi.

(„Ia te uită!”)

Plecând de la Şandru, trecu pe la inginerul Amzulescu. Voia să-l roage să-i facă rost de-un motor de barcă… (Ca şi când acesta ar fi avut fabrică de motoare.) Îl găsi în micul său birou, de lângă hala cea zgomotoasă, care-i dădea de fiecare dată când o străbătea o imagine aproape completă despre „vaietul lumii acesteia”. Inginerul izbutise cu chiu cu vai să-şi scoată maşina plătind-o ca pe un „Trabant” nou, importat din străinătate.

— Bine că ai reuşit să-i convingi că nu e un „Cadillac” sau un „Mustang”, zise Val., Puteau să te ardă serios de tot. Îi povesti planul unei excursii în Deltă şi cum a doua zi era sâmbătă, iar inginerul tot trebuia să facă rodajul maşinii, se oferi să-l ducă el până acolo. „Ţine motorul, ţine, nu ţine, ne dăm jos şi-l mâncăm, glumi Val. Cred că l-ai meşterit în aşa fel încât să poată fi folosit larg pe autostradă şi… pe cale bucală”. Ideea era oricum minunată, pe drum ar fi discutat. Citise oare ultimul număr din „Ştiinţă şi tehnică”? Acolo – se înfierbântă Amzulescu – se spune despre un şarpe cu două capete, care se află nu ştiu la ce muzeu – viu – şi ce e important, ambele capete se comportă independent. Adică, fiecare ia hotărâri „de capul lui”. De exemplu, dacă se pune problema să dea din coadă. Din cauza asta se produc încurcături, întrucât celălalt cap poate lua hotărâri contrarii, decide să nu dea din coadă. Tot în acel articol se relatează despre un alt şarpe cu două capete, dar care se comportă mai organizat: un cap are comanda, celalalt e folosit doar pentru a se alimenta, pe gură. Prin urmare existenţa balaurilor cu şapte capete din basme e oarecum atestată ştiinţific. Val îşi propuse să ia cu el „Legendele sau basmele românilor” ale lui Ispirescu şi să le analizeze literar, în lumina ultimelor descoperiri ştiinţifice. Găsise nevastă-sa o pisică pentru experienţe? mai întrebă el din uşă. Dacă nu, putea să-i recomande una, dispusă în tot felul de experienţe, numai că deocamdată e gravidă. Plecă, urmând ca inginerul să treacă să-l ia a doua zi, dis-de-dimineaţă.

Se temea că n-o va mai vedea pe Olga în timpul atât de scurt ce-i rămăsese. (Ca şi când ar fi plecat pentru totdeauna, ca şi când peste o săptămână-două, când se-ntorcea n-ar fi putut s-o caute! Tocmai că atunci ar fi fost mai uşor s-o caute, s-ar mai linişti, poate, şi ar fi mers s-o vadă fără nicio tresărire.) O găsi acasă, stătea de vorbă cu Adrian.

— Te aşteptăm de-o jumătate de ceas, zise Adrian, când îl văzu intrând.

— Pe mine? se miră Val. Bună! zise el către Olga, aşezată pe marginea patului, exact în locul unde stătuse atunci. Era îmbrăcată aproape la fel ca în seara aceea şi nu se cunoştea nimic. Asta îl miră cel mai mult. Femeile pot face orice, că nu se cunoaşte. Pot să se dea de trei ori peste cap – ca în poveste – (era obsedat acum de basmele românilor), că nu se întâmplă nicio minune: nu se transformă nici în zmeoaice, nici în muma-pădurii. Rămân identice – egale cu ele însele.

— Bună, Val! spuse Olga, cu un uşor tremur în glas. Am venit să te văd.

— Uită-te bine la mine, făcu Va căutându-şi de lucru, că poate n-oi fi eu. Chiar, pe cine voiai să vezi? Merge, merge, spuse el, după o scurtă pauză, destul de penibilă pentru toţi. Suntem, slavă domnului, sănătoşi. Tu ce mai faci, Olguţa? se apropie de ea şi-o privi fix, ca pe un obiect, pe care-l observi pentru prima dată. Ori ca în exerciţiul acela de yoga, când îţi fixezi un punct din tavan şi cauţi să nu te gândeşti decât la el. Să-i pătrunzi esenţa.

— Viaţa merge înainte! adăugă Adrian, ca să întrerupă „studiul de femeie” al sculptorului. I-am povestit eu câte ceva despre tine, şi cât de tare ne-a speriat pe toţi cu