din anii ’50, când trenurile au început să circule dup3 orar normal, deţinuţii nu mai călătoreau zile întregi: o zi şi jumătate, două cel mult. În timpul războiului şi anii de după război a fost mai rău: de la Petropavlovsk (Kazahstan) până la Karaganda, călătoria cu vagon-zak-ul putea să dureze şapte zile (cu douăzeci şi cinci de oameni în compartiment!), de la Karaganda la Sverdlovsk – opt zile (în compartiment – douăzeci şi şase). Chiar şi de la Kuibâşev la Celiabinsk, în august 1945, Susi a călătorit cu vagonul lui Stalin câteva zile, şi în compartiment se aflau treizeci şi cinci de oameni, întinşi pur şi simplu unul peste celălalt, se zvârcoleau şi se luptau*. Iar în toamna lui 1946, N. V. Timofeev-Ressovski a călătorit de la Petropavlovsk la Moscova într-un compartiment cu treizeci şi şase de persoane! Câteva zile şi nopţi el a spânzurat între oameni fără să atingă pardoseala cu picioarele., Pe urmă au mai început să moară – îi trăgeau dintre picioarele celorlalţi (ce-i drept, nu imediat, ci după două zile. Toată călătoria până la Moscova a durat trei săptămâni. (La Moscova însă, conform legilor din ţara minunilor, Timofeev-Ressovski a fost luat pe braţe de ofiţeri şi transportat cu automobilul: mergea să propulseze ştiinţa!)

  Treizeci şi şase – este oare limita? Nu avem dovezi pentru treizeci şi şapte, dar conducându-ne după unica metodă ştiinţifică şi educaţi în lupta cu „limitatorii”, trebuie să răspundem: nu şi nu! Nu este limita! Poate în altă parte da, însă nu la noi! Câtă vreme în compartiment mai rămân, fie sub banchete, fie între umeri, picioare şi capete, câţiva decimetri cubi de aer neeliminat, el este gata să primească deţinuţi suplimentari! În mod convenţional se poate socoti drept limită numărul cadavrelor care ar încăpea, bine stivuite, în volumul total al compartimentului.

  V. A. Korneeva a mers de la Moscova într-un compartiment unde erau treizeci de femei, majoritatea dintre ele babe neputincioase, trimise în surghiun pentru credinţa lor (la sosire, toate aceste femei, în afară de două, au fost numaidecât spitalizate), în compartimentul lor n-au fost decese, pentru că vreo câteva dintre ele erau tinere, fete frumoase, cultivate, condamnate „pentru străini”. Aceste fete au început să-i ruşineze pe cei din escortă: „Cum de nu vă este ruşine să le transportaţi în condiţiile astea? Căci ar putea să vă fie mame!” Nu atât argumentele morale ale fetelor, ci mai degrabă înfăţişarea lor atrăgătoare a avut ecou în grupul celor din escortă, şi câteva băbuţe au fost transferate… La carceră „Carcera” însă în vagon-zak nu este o pedeapsă, ci o fericire. Dintre cele cinci compartimente destinate deţinuţilor, doar patru sunt pe post de celule comune, cea de a cincea este împărţită în două jumătăţi: două semicompartimente înguste, cu o cuşetă sus, cum au însoţitorii de vagon. Aceste carcere sunt folosite pentru izolare; pentru trei-patru inşi este o plăcere să călătorească în ele: spaţiu, confort.

  Nu, nu pentru a-i chinui înadins pe deţinuţi cu setea în aceste zile de epuizare şi înghesuială îi hrănesc, în vagon, numai cu scrumbie sărată ori voblă4 uscată, în loc de fiertura obişnuită (aşa a fost mereu, şi în anii ’30, şi în anii ’50, vara şi iarna, în Siberia şi în Ucraina, nici nu mai trebuie să

  *Asta spre satisfacţia celor care se miră şi reproşează: de ce nu luptau? –

  Căutăm exemple). Nu pentru a-i chinui cu setea, dar vă rog să-mi spuneţi – cu ce puteau să-i hrănescă pe aceşti netrebnici la drum? Regulamentul nu prevede fiertură caldă (e drept că într-unul din compartimentele vagon-zak-ului este instalată o bucătărie, dar numai pentru escortă), crupe uscate nu poţi să le dai, trescă5 proaspătă nu poţi să le dai, conserve de carne – n-ar fi un lux prea mare? Scrumbie, nimic mai bun, şi o bucată de pâine, ce altceva?

  Tu ia-fi jumătatea ta de scrumbie, ia-o până ce ţi-o dau şi bucură-te! Dacă eşti isteţ – n-o mănânci, rabzi, o bagi în buzunar, o s-o înfuleci la tranzit, unde este apă. Este mai rău când primeşti hamsie de Azov umedă, presărată cu sare grunjoasă, în buzunar n-o poţi băga, pune-o în pulpana hainei, în batistă, în palmă – şi mănânc-o. Hamsia o împart pe scurta vreunuia dintre deţinuţi, vobla soldatul o răstoarnă direct pe pardoseală şi o împart pe banchetă şi pe genunchi.

  P. F. Lakubovicfi (în lumea celor oropsiţi, Moscova, 1964, voi 1) scrie despre anii ’90 ai veacului trecut că în acea perioadă cruntă, în convoaiele ce porneau spre Siberia, pentru hrană se alocau zece copeici pe zi de fiecare om, când o pâine mare, rotundă – vreo trei kilograme?

  — Costa cinci copeici, ’o oală de lapte – vreo doi litri?

  — Trei copeici. „Deţinuţii erau îndestulaţi”, scrie el. Lată însă că în gubernia. Irkutsk preţurile sunt mai mari, unfunt de carne costă zece copeici şi „deţinuţii trăiau în mizerie”. Un f unt de carne pe zi nu echivalează cu o jumătate de scrumbie?

  Dacă însă ţi-au dat peşte, o să-ţi dea şi pâine şi poate chiar puţintel zahăr. Este mai rău când soldatul vine şi anunţă: astăzi nu vă dăm mâncare, nu aţi fost trecuţi în porţie. Şi, într-adevăr, poate să fie aşa: la cine ştie ce contabilitate de închisoare au încurcat cifrele. Dar poate să fie şi astfel – că porţiile s-au dat, dar nici celor din escortă nu le ajung raţiile (nici ei nu sunt sătui din cale-afară) şi au decis să facă economie la pâine; şi să le dea numai jumătatea de scrumbie ar fi suspect Fireşte, nu pentru a-i chinui pe deţinuţi nu li se dă după scrumbie nici apă fiartă (asta niciodată), nici măcar apă chioară. Trebuie să înţelegem: personalul escortei este limitat. Unii fac de gardă pe coridor, pe platforma de la capătul vagonului, în gări se vâră sub vagon, se urcă pe acoperiş să vadă dacă n-a apărut cumva vreo gaură. Alţii curăţă armele, apoi mai sunt şi lecţiile de învăţământ politic, şi prelucrarea regulamentului de luptă. Iar